Salman Rushdie - Seducatoarea din Florenta

In mod intamplator, am incheiat acest an de lecturi la fel cum l-am inceput: cu Salman Rushdie. Desi Midnight's Children mi-a placut extrem de mult, nu stiu cum am facut de nu am mai citit nimic de el pana acum cand, fiind dansul in vizita in tara, au aparut niste oferte pe la edituri. Si uite asa m-am apucat si eu de taiat de pe lista carti pe care imi doream sa le citesc.

Despre Seducatoarea din Florenta pot spune ca nu m-a prins de la inceput. Mi s-a parut haotica si cam alandala...imi amintea putin de My name is Red. Cu siguranta nu e o carte de citit in fuga ci una de rumegat. Pe parcurs, m-am atasat de ea si am lasat-o din mana cu parere de rau.

Tot citind-o, privirile-mi alunecau inspre biblioteca unde ma asteapta cuminti primele doua volume din 1001 de nopti. Intr-un fel ciudat, romanul lui Rushdie mi-a trezit pofta pentru cel pe care ma stradui acum sa-l adaug bibliotecii mele. Povesti in povesti, in povesti... imaginatia este personajul preferat de Rushide si pare sa profite de el la maxim. Personajele imaginare isi plasmuiesc singure companioni imaginari, sotii imaginare dar perfect capabile sa-si conduca barbatii, sfinte inchipuite care vindeca boli doar prin puterea propriului parfum.
Ce mi-a placut mult la aceasta poveste este ca toate femeile sunt frumoase - unele de-a dreptul superbe, altele atat de bine descrise incat par frumoase chiar si stiindu-le la o varsta inaintata. sau avand o ocupatie nu tocmai flatanta. Pentru mine, aceasta este the ultimate magic of reading...faptul ca pot vedea frumosul cititndu-l, la fel de bine cum l-as vedea cu ochii.
Rushdie concepe un basm rafinat, scris cu atentie, plin de detalii evident cizelate si bine rumegate. Se stie cu talent si nu te lasa sa uiti asta nici macar pentru un rand. Ca intotdeauna, combinatia de realitate si fantastic presarate cu un pic de ironie,,nu da gres, cel putin nu in ceea ce ma priveste. Cine si-ar fi inchipuit ca in uraciunea asta de perioada in care traim, mai pot fi inventate basme atat de frumoase...

Ce rost au povestile care nici macar nu sunt adevarate?

Eu nu mi-am pus niciodata aceasta intrebare...ce rost au povestile care nici macar nu sunt adevarate? Pai, doar de-aia sunt povesti, nu? Pentru ca nu sunt adevarate. Si fie ca au un rost sau nu, ceea ce conteaza este ca ele ne invata sa ascultam, sa ne bucuram, sa ne intristam, sa citim, sa vedem lucruri ascunse si miraculoase in treburi altfel cam banale, sa traim intr-o fantezie ca si cum ar fi realitate si sa acceptam realitatea mai usor indiferent cat de dificila si uracioasa ar fi.

Am descoperit cu placere aceasta carticica pe care Salman Rushdie a scris-o pentru a-si indeplini promisiunea facuta fiului ca va scrie o carte pe care sa o poata citi si acesta. M-a induiosat povestea ei inca inainte de a o citi caci asa sunt eu...citesc sentimental si ma influenteaza astfel de detalii.
Nu cred insa ca mi-ar fi placut mai putin chiar si fara sa fi stiut acel detaliu. Este o poveste minunata pe care cu greu am lasat-o din mana. Ca intotdeauna in cazul cartilor care-mi plac, mi-as fi dorit sa raman sub plapuma pana o termin. Este intr-adevar o poveste de rumegat la caldurica cu o cana de ceai si pisica-n brate.
Nu am reusit sa ma hotarasc, insa, in ce masura ar putea fi citita si de un copil. Pare totusi un pic prea complexa pentru atentia de scurta durata a copiilor. Personajele sunt multe si complexe, dar sunt bine definite si descrise in detaliu ceea ce e bine pentru ca altfel, avand in vedere si numele lor ciudate, ar fi cam greu de retinut si de deosebit.
Povestea este una fascinanta, tocmai prin abundenta detaliilor si a nouatii personajelor. Pentru un cititor nefamiliarizat cu locuri si personaje din cultura indiana, intreaga poveste pare fantastica si poate un pic inaccesibila. Trebuie intai sa te obisnuiesti cu denumirile si numele folosite pentru ca de-abea apoi sa accesezi realitatea povestii. La sfarsitul cartii exista chiar si un mic index al numelor si ce inseamna ele care e util...mai ales daca il descoperi inainte de a avansa prea mult in lectura, ceea ce la mine nu s-a intamplat. :)
Am citit despre realismul magic al lui Rushdie si desi il consider un bun reprezentant al acestui curent literar nu consider Harun ca facand parte din el. Nici un moment, pe parcusul lecturii nu am avut senzatia de realism. Este in mod clar, declarat si fara ascunzisuri o poveste. Cu toate elementele ei componente de la duhuri, animale zburatoare, puteri miraculoase si pana la eroi, printese rapite si finaluri fericite. S-a vorbit mult si despre alegoria acestei povesti. Sincera sa fiu, nu m-am gandit prea mult la alegorii in timpul lecturii. Am savurat pe deplin tara tacerii(Chup) si tara bârfei(Gup), armata formata din carti, oceanul de povesti cu pestii lui sanitari, duhurile care faceau legatura intre lumea trista de "jos" si lumea povestilor. Si nici nu prea vreau sa-mi stric placerea cu analize pe text si dezvaluiri plictisitoare ale sus numitelor alegorii.
E o poveste frumoasa, inedita, plina de fantezie si zambete la tot pasul. Si gata! :) Luati de cititi!

Isabel Allende - Despre dragoste si umbra

Dintre toate romanele Isabelei Allende, Despre dragoste si umbra m-a impresionat cel mai putin. Ma asteptam la o multitudine de detalii, la povesti imbinate perfect si personaje misterioase, la granita dintre realitate si fantezie si nu am gasit nimic de genul acesta.
Naratiunea mi s-a parut haotica iar personajele dezvoltate prea putin, nu impresioneaza cu nimic. Total necaracteristic prozei lui Isabel Allende, povestea e fada in ciuda aparentei straluciri. Pare un roman scris la repezeala, o ciorna mai degraba, cu multe idei scrise cu liniuta dar nici o fraza elaborata. Desi subiectul nu este unul prost, scriitura pare complet lipsita de pasiune.
Nu pot da un motiv exact pentru care acest roman mi-a lasat asa un gust amar si am ramas atat de dezamagita. Poate, in prisma pasiunii pe care am facut-o pentru autoare, am asteptat prea mult de la el.
Adevarul este ca l-am terminat repede si l-am uitat la fel de repede.

Invidie

In timp ce altii se aflau in mijlocul evenimentelor, ascultându-l pe Rushdie being all charismatic, audiind Seducatoarea din Venetia, punând întrebari stupide si, all in all, bucurându-se de faptul ca sunt bucureşteni si pot participa la tot felul de evenimente interesante(vezi Gaudeamus) fara sa dea 100lei pe transport, eu musteam de ciuda şi invidie consolându-mă cu un nou-achiziţionat teanc de cărţi. Sâc!

P.S. Se pronunţa [Ruşdi] !

Craiasa Zapezii – H. C. Andersen

Imi plac foarte mult povestile. Cu ele mi-am inceput aventurile in lumea lecturii si chiar si acum  citesc cu placere povesti pentru copii. Nu de putine ori imi doresc diverse volume frumos colorate si prezentate, povesti mai vechi sau mai noi, cunoscute sau nu si mai tot timpul sfarsesc prin a le cumpara. Nu stiu exact daca pregatesc aceasta biblioteca pentru cineva sau pur si simplu imi satisfac niste dorinte ramase din copilarie. Ideea este ca ma bucura atat de tare acesti mici achizitii incat uneori ma uit in biblioteca si ma simt ca o fetita in lumea ei fermecata.

Asa s-a intamplat si cu aceasta carte care mi-a indulcit o zi grea si obositoare. Craiasa zapezilor a fost dintotdeauna povestea mea preferata. Imi amintesc si acum cat de mandra am fost de mine cand am citit-o singura in intregime(fiind o poveste mai lunguta).

In mod evident, sentimentul nu e acelasi acum…cand am atatia ani si atatea lecturi in spate. De fapt, se pare ca mintea mea este putin prea analitica acum si nu prea am reusit sa ma bucur de lectura asa cum s-a intamplat atunci. Mi-am amintit cu drag povestea dar mi s-a parut…goala, intr-un fel…rasfirata si cam repezita. E drept ca dupa ce citesti povesti mai ample si cu o multime de detalii, e greu sa te mai bucuri de lucrurile simple.

In orice caz, m-am bucurat tare mult de editia aceasta dragalasa si ingrijita.

 

Arthur C. Clarke - Sfarsitul copilariei

Titlu original: Childhood's End
Traducere: Cristiana Visan

Nu am fost niciodata prea pasionata de SF dar in ultima vreme simt foarte mult nevoia de lecturi usoare asa ca am zis ca pot sa mai recuperez la capitolul acesta. Nu am ştiut prea bine cu ce sa încep aşa că am luat la nimereală din colecţia Cotidianul acest roman al lui Arthur C. Clarke.
Ca în cazul oricărui roman SF, am început lectura cu reticenţă care ulterior s-a mărit atunci când am relizat că se tratează subiectul extratereştrii. Cred că asta se datorează în mare parte suprasaturaţiei de care suferim în acest domeniu. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt atât de înfumurată încât să cred că suntem singurele fiinţe inteligente din această infinitate în care trăim. Dar, de la aceasta şi până la poveşti exagerate cu extratereştrii e tare lung drumul. :)
În ciuda acestor prejudecăti de care sufăr (şi pe care le recunosc şi mi le asum) am descoperit un roman acceptabil, chiar interesant si atrăgător.
Este o lectură uşoară, o carte de pus pe noptieră şi citit înainte de culcare. Autorul testează pe cititor o soluţie utopică la problema "umană". Numai cu ajutor din afară părem să reuşim să ne calmăm cruzimea şi să renunţăm la războaie. Spiritul nostru conflictual rămâne însă. Printre rânduri, găsim o descriere destul de corectă a umanităţii. Suntem curioşi şi instinctiv conflictuali, adolescenţi permanenţi; ne simţim neînţeleşi şi oprimaţi, refuzăm din principiu ajutorul, indiferent cât de evident de util ar fi el. Aproape că îmi era milă de săracii extratereştii care fuseseră delegaţi să ne tempereze şi să ne calmeze instinctele violente.
Singur, detaliul aspectului extratereştrilor mi s-a părut absolut ridicol. Drăcuşori giganţi cu aripi, coarne şi tot tacâmul. De fiecare dată când apăreau în peisaj îmi venea în minte necuratul...în forma lui din serialul animat Southpark, lucru care nu m-a ajutat deloc să iau în serios toată povestea.
Se reuşeşte totuşi formarea unei civilizaţii superioare deşi, pe parcurs, unele detalii se pierd (cea mai nefericită consecinţă fiind pierderea simţului artistic). Ceea ce e interesant la acest roman este că exact atunci când ai impresia că punctul culimnant a trecut, realizezi că totul nu fusese decât intriga.
La fel de interesant este şi deznodământul. Clarke îşi imaginează un sfârşit boem pentru omenire. Nu tu catastrofe sau coborâri ale divinităţii pe pământ. Din contră, omenirea se transformă, puţin câte puţin, fără a-şi da seama măcar, homo sapiens se stinge lăsând loc unei noi rase. Copiii oamenilor se pregătesc pentru comuniunea cu o entitate superioara, cea care se presupune că dirijează întreg universul. Totul este un fel de integrare in absolut, dacă vreţi. Un sfârşit optimist, de altfel, dacă nu te gândeşti la faptul că soarele se stinge şi Pământul şi omenirea aşa cum o ştim noi dispar.

Nicole Krauss - Istoria iubirii

Prima reactie la aceasta carte a fost una de respingere. M-am dus cu gandul la o poveste siropoasa sau cel mult o antologie de povesti de dragoste celebre. Avand aceasta prejudecata in minte, ma si mir cum de am cumparat-o. A fost totusi o surpriza frumoasa, o poveste de dragoste, e adevarat, dar una deosebita, romantica fara a fi siropoasa si trista... ca o zi de toamna.
Ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost ca aceasta poveste de dragoste circula sub forma unei carti care impresioneaza pe toti cei care o citesc. Istoria e complexa si putin haotica la inceput dar apoi povestile se intrepatrund pentru a se revela la sfarsit ca un roman compact si coerent.
Pentru un pasionat de carti, povestea unui volum pierdut si regasit, furat si publicat sub alt nume, tradus apoi in engleza de dragul artei este in sine o poveste fascinanta. Cati nu ne-am gandit sa ne bazam propria poveste de iubire pe coincidenta unei pasiuni pentru aceiasi carte sau sa ne numim potentialii copii dupa personaje indragite. Exact asta ne ofera istoria iubirii, si exact despre asta ne vorbeste - despre felul in care o carte (ca obiect si nu ca idee) ne poate lega sau desparti. Pentru cei ce nu iubesc lectura, randurile de mai sus vor parea ridicole. Dar noi ceilalti, care ne refugiem atat de des intre paginile unei carti, vom avea intotdeauna nostalgia si in acelasi timp frustrarea faptului ca ne aflam in afara respectivelor pagini, ca nu suntem, in definitiv, decat spectatori.
In romanul aceasta, insa, cartea devine spectatorul vietii reale plimbandu-se (nu neaparat fizic) de la un personaj la altul, schimbandu-si semnificatia dupa melancoliile unui batran scriitor sau indrazneala unei adolescente energice, trecand prin remuscarile unui plagiator sau tristetea unei mame singure.
Mi-a placut mult aceasta Isotorie a iubirii, desi este o carte care trebuie rumegata si nu citita dintr-o suflare. In timp ce o citeam am avut de cateva ori o senzatie de haos care ma indemna sa o las pe noptiera dar acum, dupa lectura, imi place din ce in ce mai mult pe masura ce ma gandesc la ea, pe masura ce-mi amintesc detalii si cuvinte.

Vazand autoarea intr-un interviu, am realizat ca este totusi o scriitoare americana, lucru care (spre bucuria mea) nu s-a simtit deloc in roman. Nicole Krauss se dovedeste o scriitoare iscusita si mai ales un creator de personaje greu de ignorat. Ea insasi declara ca scopul personajelor este infatisarea relatiilor interumane iar legaturile dintre personajele acestui roman sunt puternice, si surprinzatoare in ciuda faptului ca sunt greu de depistat. Atat de multe elemente se combina pentru a da nastere unui personaj incat imi e imposibil acum sa ma apuc sa vi le descriu fara a povesti cartea in intregime(ceea ce detest sa fac).

Va recomand cateva interviuri cu autoarea in The Guardian si New York Magazine precum si acest roman pe care l-am cumparat din intamplare dar il voi pastra si reciti cu drag.

Ines a sufletului meu sau despre libertate

In Ines a sufletului meu, Isabel Allende îşi cultivă parcă talentele descoperite în Zorro, luând o legendă îşi transformând-o într-o poveste superbă despre pasiune şi perseverenţă.
Multe din personajele romanului par a fi existat cu adevărat şi fac parte din istoria colonizării Americii ceea ce oferă volumului impresia unei cronici despre cucerirea teritoriilor sălbatice din America de Sud şi întemeierea statului Chile. De fapt, din informaţiile găsite de mine, romanul este foarte fidel realităţii deşi are, în mod evident, o serie de inserţii fictive care fac deliciul poveştii.
Deşi la prima vedere am putea să considerăm acest roman drept un roman de dragoste, realitatea este că nu dragostea între cele două personaje este cea care m-a impresionat cel mai mult ci mai degrabă dragostea pentru libertate.
Ines Suarez, fuge către Americi sub pretextul că şi-ar căuta soţul care o părăsise de dragul aventurii dar fuge de fapt de o societate plină de prejudecăţi şi reguli dictate de o credinţă dusă până la bigotism. Viaţa unei văduve (cum sunt considerate femeile ai căror bărbaţi pleacă în căutarea de noi teritorii peste ocean) este grea şi plină de interdicţii iar Ines, îşi simte parcă destinul strălucit şi se îmbarcă, în ciuda tuturor piedicilor, către America de sud. Viaţa ei începe cu adevărat atunci când îşi descoperă soţul mort în Peru, moment în care hotărăşte să rămână în colonii.
În acelaşi timp, urmărim şi călătoria lui Pedro de Valdivia, cel ce va deveni guvernatorul statului Chile care fuge de asemenea de încătuşarea în cotidian şi rutină către o viaţă plină de aventuri şi glorie. Nu prea mi-a fost simpatic acest personaj şi nu am prea priceput dragostea lui Ines pentru el dar, dragostea nu trebuie pricepută iar cei doi au rămas împreună mulţi ani, timp în care au întemeiat împreună oraşul Santiago şi au pus bazele unui mare stat - Chile.
Nu îmi plac în mod deosebit poveştile despre cuceriri, pentru că toate cuceririle sunt sângeorase si crude iar aceasta, în ciuda detaliilor picante şi a romantismelor inserate ici colo, este o descriere deloc părtinitoare. Isabel Allende vorbeşte în egală măsură despre dorinţele de extindere ale conchistadorilor spanioli şi disperarea cu care îşi apără băştinaşii pământurile; despre creştinizarea cu forţa a oricui se putea şi credinţele frumoase şi naturale ale indienilor.

Pe tot parcursul romanului mi-am dorit cu înverşuare ca spaniolii să piardă luptele şi să plece la ei acasă, lăsându-i vicorioşi pe indieni, deşi era atât de evident care va fi deznodământul. Pot spune astfel, că romanul acesta nu şi-a îndeplinit, poate, scopul propus în ceea ce mă priveşte. Da, am aflat câte ceva despre întemeierea unui oraş dar personajele mele preferate au fost cele colective - incaşii cei plin de aur şi indienii care se luptau până în pânzele albe pentru idealul lor de libertate.
Isabel Allende, însă, nu m-a dezamăgit nici de data aceasta. Am găsit acelaşi talent incredibil de a povesti, fervoarea şi pasiunea pe care le acoră scrisului sunt evidente în fiecare cuvinţel şi fiecare virgulă iar romanul este unul impecabil din toate punctele de vedere.

Titlu original: Ines del Alma Mia
Traducere: Cornelia Rădulescu

Schimb de carti Constanta - octombrie

Dupa o pauza prelungita, SdC revine la Constanta, sper eu, cu forte proaspete. V-am pregatit carti noi si va astept cu ganduri bune si idei frumoase. Sunt nereabdatoare sa ne revedem…recunosc, mi-ati lipsit. Mi-au lipsit cartile surpriza si descoperirile interesante, povestile si proiectele voastre, plangerile si laudele de tot felul.

Ne revedem asadar, cu voie buna, in acelasi bar care ne-a primit mereu - In Vama, duminica 11 octombrie, ora 15.00.

M-as bucura sa stiu daca doriti sa veniti...puteti lasa un comentariu in acest sens :).

Daca nu stiti ce este Schimb de Carti, vedeti aici!

Una bună, una rea...:)

M.Z.Bradley - Negurile

Am fost atât de încântată de Doamna din Avalon încât m-am grăbit să fac rost şi de alte cărţi din această seri Avalon. Nu pot spune că seria are cine ştie ce valoare literară dar pentru mine a fost o adevărată plăcere, şi cred că pentru iubitorii de fantasy este printre cele mai frumoase scrise în acest gen.
Am simţit-o ca un fel de concediu de lectură. M-a incitat şi m-a relaxat în acelaşi timp. Am citit cu atâta plăcere şi lejeritate cum nu am mai simţit din liceu.
Aceste două volume care compun Negurile nu au adus mari noutăţi în ceea ce priveşte stilul scriiturii. Naratorul şi personajul principal se confundă, întruchipând-o pe Morgaine - doamna lacului, cu totul altfel decât o ştim de prin filme sau alte poveşti. La fel se întâmplă şi cu regele Arthur care devine, în mod surprinzător, un personaj nu în totalitate pozitiv dar si Guinevere, soţia acestuia, care mi-a fost de-a dreptul antipatică. În această variantă a legendei regelui Arthur, regina Guinevere întruchipează creştinismul, cu tot bigotismul şi absurditatea sa. Am găsit respingător şi revoltător felul în care preoţii creştinismului nou insită să creştineze pe toată lumea, distrugând orice obiceiuri şi tradiţii care nu le conveneau. Această senzaţie de revoltă pe care am simţit-o aproape pe tot parcursul cărţii mi-a amărât puţin lectura. Dumnezeul creştinilor este neîndurător iar preoţii săi batjocoresc şi distrug orice alte credinţe deşi cei pe care ei îi numesc păgâni sunt mereu respectuoşi şi atenţi să nu jignească această credinţă nouă. Ştiu că este doar o poveste, dar de multe ori, pe parcursul ei am recunoscut atitudinile dezgustătoare ale preoţilor creştini şi mi-am dorit...copilăreşte,poate... să fiu păgână, în sensul în care acest termen este folosit în carte.
Aceste două volume sunt, aşadar, puţin mai mult decât poveşti cu zâne şi spiriduşi, cu regi şi regine, vrăji şi obiecte magice. Poveşti, însă, pe care le recomand din suflet tuturor celor care simt nevoia să evadeze din realitate, macar câteva pagini pe zi...

Ingeborg Bachmann - Malina

Scriu tot aici câteva cuvinte şi despre această carte pe care mi-o doresc demult şi pe care, odată, mai demult, cineva mi-a recomandat-o cu mare ardoare. Poate trebuia însă să o citesc atunci când mi-a fost recomandată - în liceu.
Nu voi scrie foarte mult despre ea pentru că nu am reuşit să o termin şi nici nu cred că o voi termina prea curând. Este un haos total în acest roman şi deşi ştiu că şi acesta poate fi un fel de a scrie, mi-a fost imposibil să mă acomodez cu scriitura sau măcar să mă apropii de personaje. Ştiu, de asemenea, că romanul este printre minunile literaturii austriece...şi tot nu pot să mă conving să-l termin. Nu suport haosul nici măcar în opere literare iar romanul acesta începe şi se termină peste tot. Bănuiesc totuşi că la o lectură mai atentă aş putea decripta povestea dar nu prea am răbdare. Aş avea nevoie de o legendă şi de cel puţin două lecturi complete ale romanului. Poate mai târziu...

Zece carti ce merita citite

Am primit o leapsa mai veche de la Bianca si de cateva saptamani ma tot gandesc la ea. E tare greu sa aleg doar zece carti din toate cele care mi-au placut. De fapt...e imposibil. Voi enumera aici cele 10 carti care imi vin acum in minte...care m-au impresionat pe cand le-am citit. Daca refac leapsa peste o saptamana probabil ca voi alege alte carti.

1. Maestrul si Margareta - Bulgakov: un roman atât de fascinant şi de breath-taking încât. deşi l-am citit de vreo trei ori şi am vazut şi un serial făcut după el, tot nu sunt în stare să spun mai mult decat...uau!

2. Mândrie şi prejudecata- Jane Austen: neapărat în limba engleză, este un adevărat regal de limbaj şi conversaţie.

3.Un veac de singurătate - G G Marquez: pentru că există poveşti şi pentru oameni mari şi pentru că aceştia ar trebui să le ia în seamă.

4. Poezii - Nichita Stănescu: pentru că în toată lumea asta de când e ea lume civilizată şi cu peniţa în mână nu a mai existat un aşa poet!

5. Portretul lui Dorian Gray - Oscar Wilde: pentru că e bine să ne cunoaştem lungul nasului.

6. Patrick Suskind - Despre iubire şi moarte:

7. Henry Miller - Sexus: pentru că vine o vreme când trebuie să renunţă la prejudecăţi şi să ne acceptăm dorinţele de orice fel.

8. Convorbiri cu Octavian Paler: mai multe lecţii decât într-un an de şcoală

9. Jurnalul Fericirii - N. Steinhardt: pentru că e important sa ştim!

10. La alegere între Salman Rushdie - Copiii din miez de noapte şi Haruki Murakami - Cronica păsării arc: pentru că eu sunt de părere că trebuie gustate toate prăjiturile de pe masă! :)

Nu o dau mai departe că se pare că deja a făcut-o toată lumea în afară de mine! :)) Poate doar stăpânului BughiMamboRag...pentru că e un blog tânăr şi pentru numele pe care şi l-a ales. :)

Din concediu

Tot m-am străduit să postez achiziţiile concediului şi nu am mai apucat din diverse motive tehnice. :)

Cartea pe care o luasem de citit pe tren s-a dovedit a fi un adevărat dezastru. Atât de dezastru încât am şi uitat cum se numea şi nu am timp acum să o caut în bibliotecă. Drept pentru care, m-am răzbunat achiziţionând cărţi.

Şi nu a fost deloc greu când am găsit în Sibiu librăria Humanitas care avea un catralion de reduceri. :) Cu greu m-am abţinut să nu-mi las (IAR) toţi banii acolo.

Am luat aşadar - Malina de Ingeborg Bachman pe care deşi o doream de mult, mă tot chinui de o lună aproape cu ea şi nu se lipeşte de mine de nici o culoare. E un haos total în romanul acesta şi cred că va rămâne neterminat.

Doua romane ale dragei mele Isabel Allende - Ines a sufletului meu şi Despre dragoste şi umbră. Şi pentru că era super ofertă, am luat ş Istoria iubirii la juma de preţ sau gratis...nu mai ţin minte :)). Oricum...a fost super oferta! Ador super ofertele atunci când se aplică şi la alte cărţi decât cele de duzină.

Copiii lui Hurin e împrumutată...şi nu se ştie încă dacă şi când îi va veni rândul. :)

Ei şi astea au fost. Dacă vreţi poze de prin concediu le găsiţi aici şi bunătăţi de tot felul aici.

Diana

Deasupra noastră nu e decât cerul

Confesiunile unui cafegiu - Gheorghe Florescu

Eu nu beau cafea. Îmi place cum miroase...dar de băut nu beau, nu-mi place. Asta mi-am zis când privirea mi-a poposit pentru prima oară pe coperta acestei cărţi. M-a atras însă, mi-au plăcut ibricul antic şi râşniţa de pe copertă.
Şi-apoi au început discuţiile. Cartea anului...marea surpriză. Şi acum aflu că este un volum de memorii. Nu-mi amintesc ultima oară când un volum de memorii a fost numit "cartea anului" şi cumulat cu plăcerea mea de a citi memorii şi jurnale, nu a durat mult până m-am trezit în vârful patului cu ea în braţe.
Mi-a placut mult. Volumul pare scris usor, dintr-o suflare, fară prea mult efort în ciuda faptului că detaliile oferite sugerează o memorie extraordinară. Nu ştiu cum e posibil ca un om să reţină asemenea detalii atâta timp şi să fie în stare să le transcrie pe hârtie, în ordine cronologică.
Personajul Gheorghe Florescu este unul absolut indimenticabil. Pasionat de cafea îşi face curajos loc printre comercianţii unei perioade dificile şi devine cel mai bun. El are de toate atunci când nimeni nu mai are nimic şi asta era ceva pe vremea aceea, drept urmare devine un om cu influenţă dar şi periculos pentru sistem (care nu îl lasă nepedepsit). În România lui dă-mi să-ţi dau, cafegiul Florescu are de toate pentru toţi.
Citeam şi mă minunam de lucrurile care se întâmplau atunci şi încă sunt uimită de câte lucruri nu cunoaştem. Ştim generic, despre România cea plină de securişti care nu îşi dădeau deloc silinţa să fie discreţi, despre fericirea generală afişată oficial şi deznădejdea, suspiciunile, bişniţa, corupţia, furturile sistematice de peste tot. Ar trebui să existe mai multi domni Florescu, să-şi amintească şi să scrie despre cum funcţionau lucrurile în România comunistă. Să ştim şi noi ăştia ce pe-atunci nu puteam nici să ne suflăm nasul singuri. Să ştim şi altfel decât din cartea de istorie şi reportajele televizate din fiecare decembrie.
M-a uimit şi cât de puţin ne-am schimbat de atunci. Cât de mult din mentalitatea aceea încă mai există. Cât ne lăudăm că ne-am schimbat şi am făcut progrese şi de fapt tot acolo suntem, doar că ne-am perfecţionat în arta discreţiei.
În ciuda tuturor uimirilor mele referitoare la perioada comunistă, am simţit o invidie profundă citind despre şerveţelele cu poezii ale lui Nichita şi fidelitatea cu care frecventa cafeneaua clandestina. Citind, nu-mi doream decât să fi fost un bob de cafea, pe aceiaşi măsuţă din camera din spate în care se adunau scriitori, poeţi, artişti. În nici o cafenea reală nu am găsit atmosfera pe care am regăsti-o între rândurile acestui volum, şi nicăieri parfumul real al cafelei nu mi-a părut atât de atrăgător precum în cafeneaua clandestină din amintirile domnului Florescu.
Numai de bine despre acest volum impresionant. De fapt, l-aş propune pentru a fi trecut pe lista de lecturi obligatorii la liceu. Face mai mult decât o mie de pagini despre comunism. Ca să nu mai vorbesc şi de faptul că este scris într-un ritm alert(uneori prea alert) şi antrenant. Adesea, paginile par liste de persoane şi cunoştinţe (pe care nu-mi explic cum le-a putut reţine atât de bine, eu le uitam de la o pagină la alta) , alteori lecţii despre cafea sau despre diplomaţie.
Prin faptul că sunt scrise negru pe alb, realităţile comunismului nu mai par atât de îndepărtate sau absurde ceea ce face din acest volum o minunată frescă a unei epoci ce nu trebuie uitată sau mitizată.
Şi cum în această perioadă de criză recomand achiziţionarea cărţilor direct de la edituri(doar vrem să le avem şi după criză), găsiţi aici link direct către librăria Humanitas.

In Memoriam - Stephane Audeguy

A fost şi s-a dus şi concediul de anul acesta...a fost o săptămână frumoasă şi lungă. În mod uimitor, relativitatea timpului a funcţionat cam invers căci fiecare zi mi s-a părut lungă cât trei zile normale, deşi m-am simţit extraordinar. Acum, rămăsesem datoare cu vreo 2 recenzii, una dintre ele o găsiţi mai jos iar cealaltă o să urmeze în curând, sper.
Tot în curând, sper să procesez şi pozele de vacanţă şi să vă prezint sacoşa de cărţi achiziţionate! Ce pot să zic, nu m-am putut abţine..era superofertă! :)))

Am fost întotdeauna o persoană curioasă...mai ales în ceea ce priveşte cărţile. Dacă o carte îmi oferea ceva inedit, nu puteam să dorm de curiozitate. Dar asta se întâmplă, cred, şi altor cititori pasionaţi. Curiozitatea mea, însă, o ia uneori pe făgaşe mai ciudăţele şi mă interesează lucruri care pe alţii îi cam înspăimântă. Cam aşa s-a întâmplat şi această cărticică, despre care am citit două rânduri în Dilemateca şi mi-am luat-o imediat pentru că nu mai puteam de curiozitate... :)

Nici că se putea o carte mai potrivită înainte de concediu. Citită în câteva reprize scurte, printre picături la servici şi înainte de somn, acasa, cărticica aceasta mi-a adus zâmbetul lecturii pe buze... Nici nu-mi amintesc când am citit ultima oară ceva aşa haios. Ştiu că pare ciudat, având în vedere titlul, să spun despre ea că este haioasă dar chiar are o doză de umor ce nu poate fi ignorată. Este un compendiu de tragicomedie demn de toată lauda.

Autorul alege un număr de personaje faimoase sau din contră, absolut necunoscute (atât de necunoscute încât nu li se ştie nici măcar numele mic) şi le pune la un loc într-un compendiu de morţi şi circumstanţe mortuare de tot hazul.

De unde vine hazul, vă întrebaţi...ei bine, numai şi numai din talentul autorului. Să faci ceva amuzant dintr-o enumerare de morţi... nu-i lucru de lepădat. Situaţiile sunt triste dar prin ridicolul şi mundanitatea lor devin hilare.

Tennessee Williams moare sufocat de un dop, Cezane de dragul artei...la care nu a putut renunţa nici măcar pe timp de furtuna. La 83 de ani, Victor Hugo face dragoste pentru ultima oară iar Paul Valery seamănă, după moarte, din ce în ce mai mult cu Mallarme.

Unele anecdote sunt seci şi la obiect...ca de exemplu cea referitoare la Jimi Hendrix sau Stendhal. Altele, îţi lasă un gust amar. Infamul Joseph Mengele moare repede, fără suferinţă, la 85 de ani şi o mamă indulgentă îi permite fiului să îşi urmeze visul de a fi pilot ...al avionului care aruncă bomba pe Hiroshima.

Desigur, unele morţi sunt atât de tragice încât nici măcar colegele lor de pagină nu reuşesc să ne descreţească fruntea. Aşa de pildă, căţeluşa Laika, ce deschide volumul dar şi înfiorătorul cancer care-l macină pe Freud la sfârşitul vieţii.

Am rămas foarte impresionată de această cărticică. În cele puţin peste 100 de pagini ale ei, mi-a oferit mai multe informaţii decât multe alte cărţi la un loc. Informaţii ciudate, ce-i drept, dar interesante şi inedite. Aceste detalii atât de atent alese, permit parcă cititorului să se apropie de personajele considerate celebre, să le vadă în cel mai vulnerabil moment al lor, să le coboare de pe piedestal şi să le privească în ochi de la acelaşi nivel. Poate că acesta este motivul pentru care mi-a plăcut atât de mult această cărticică în ciuda mesajului care răzbate printre rânduri. Moartea vine singură, şi numai când vrea ea. Aşa că mai bine o aşteptăm zâmbind...zic eu. :)

Despre Mihail Sebastian si gone fishing...

Cu cât eşti mai tânăr, cu atât eşti mai uşor de impresionat. Acesta este un adevăr general valabil şi mai ales aplicabil în cazul lecturilor. Nimic nu e mai impresionant pentru o adolescentă pasionată de lectură decât o pveste de dragoste şi un destin tragic. Cam asta am păţit eu cu Mihail Sebastian. Am citit iniţial Accidentul...care m-a fermecat. Pe vremea aia nu credeam că şi bărbaţii ştiu să iubească (16 ani...ce vârstă cinică) iar Accidentul m-a transformat în fiinţa romantică şi încrezătoare care sunt acum. (Ceea ce nu mi-a prins rău deloc.)

A urmat Orasul cu salcâmi şi Jurnalul... Ca detaliu complet neimportant, vreau să vă dezvălui şi faptul că la vremea aceea eram tare îndrăgostită de un coleg care mi-a împrumutat Jurnalul lui Sebastian. Poate că şi asta a avut o oarecare influenţă asupra faptului că am găsit Jurnalul genial şi incredibil de impresionant.
Anul trecut am citit din nou acest Jurnal al lui Sebastian şi impresia a fost complet diferită. Deşi am rămas la părerea că este o carte care trebuie citită, impresiile imediate de lectură au fost complet diferite. Am trecut cu ironie peste pagini şi de multe ori l-am judecat ca fiind delăsător şi smiorcăit.

Aşadar, ce înseamnă Mihail Sebastian pentru mine? Ca în cazul tuturor autorilor pe care i-am citit, mi-au rămas în minte circumstanţele în care l-am citit...16 ani...prima amorezare...atât de o persoană, cât şi de un autor. Aş putea oare să spun că e prima dragoste literară? Poate că da...deşi şi pe Henry Miller l-am iubit tare mult atunci, cam în aceiaşi perioadă. :)
A fost şi prima mea confruntare cu antisemitismul românesc. Prima oară când am conştientizat că artiştii/scriitorii nu sunt imuni la politică şi probleme lumeşti.

Rândurile acestea sunt scrise drept răspuns la întrebarea lui Dragos C: dacă ar fi să spuneţi ce înseamnă mihail sebastian pentru voi, ce-aţi spune?

Mi s-a părut interesant să vă las această temă de gândire pentru următoarea săptămână în care eu voi fi într-un mult aşteptat concediu. :D
În caz că vă interesează, mi-am luat de citit în concediu: Negurile din seria Avalon şi In Memoriam.

Aşadar, GONE FISHING... and walking, and sightseeing, and book shopping, and seeing friends and family, and taking pictures and enjoying other people's cooking and other people's libraries :)) Ne citim într-o săptămână.

Diana

Don Quijote şi Posta Romana

Plec în concediu la sfârşiul acestei săptămâni şi-s plină de emoţii caracteristice şi gânduri pozitive. Nu mi s-a întâmplat nimic deosebit vara aceasta şi iată ca acum, când sunt cu un picior în tren mă plezneşte cheful de scris. Sau mai degrabă, mă pleznesc subiectele!

Am tot citi pe la alţii despre experienţele cu minunata Poştă Română şi mi-am tot zis că-s excepţii. Trimit şi primesc colete de ani de zile şi în afară de viteza melcului trăznit cu care se mişcă angajatele nu am avut probleme. Dar iată că intru şi eu în clubul celor care ar vrea să împuşte Poşta Română dacă aceasta ar fi împuşcabilă...

Pe 28 iulie trimit, în numele unui amic, un colet către Bucureşti, eu locuind în Constanţa...adică 232km. Coletul este cu ramburs, plătesc deci 7 lei taxă de ramburs. În jurul datei de 6 august(9 zile mai târziu) aflu că persoana care aştepta coletul nu a primit nici un aviz de la poştă. E vară, e weekend, le dăm voie să se desfăşoare şi mergem pe 10 la poştă după colet. Coletul nu-i!
Mă prezint la poşta de la care s-a trimis coletul unde discut foarte amiabil cu diriginta. Aceasta se ofera să sune la Bucureşti să întrebe de colet dar "mâine" căci era deja ora 16.00. (programul oficial al oficiului poştal este până la 20.00). La fel de amabilă, diriginta se oferă să mă sune cu răspunsul dar numai pe fix...că pe mobil nu poate...
Sun eu în ziua următoare şi aflu că pe data de 4 a ajuns coletul în Buc şi a plecat înapoi pe data de 10...deşi trebuia să stea acolo 10 zile. Pentru că-s fată simţită şi nu-mi place să mă cert, îl cooptez pe Don Quijote, alias amicul de mai sus, pentru a lămuri situaţia.
Acesta se prezintă la poştă să recupereze coletul. I se cer 2 lei, taxă de ramburs. După cum îl ştiţi, Don Quijote un sălbatic uns cu toate alifiile şi le sperie pe saracele şi nevinovatele doamne de la poştă, ameninţându-le cu reclamaţii şi plângeri. Acestea se supun vajnicului luptător şi îi propun să trimită ele coletul înapoi, dat fiind că a fost greşeala poştei din Bucureşti că nu a ţinut coletul 10 zile aşa cum spune regulamentul.
Este din nou weekend deci le lăsăm să se odihnească.
Luni la prima oră ni se comunică faptul că respectivul colet nu poate fi trimis înapoi...deoarece s-au analizat mai bine ştampilele...care nu erau prea vizibile... şi de fapt datele de primire şi returnare a coletului au fost conforme cu regulamentul Poştei Române pentru că se iau în considerare zilele calendaristice şi nu lucrătoare.
Intrăm într-un final în posesia coletului, nu fără a plăti 4 lei taxă de ramburs, depozitare şi Poşta Română mai ştie ce. În total am plătit 11 lei pentru prostia de a fi apelat la strălucitele servicii ale Poştei Română datorită căreia am izbutit să nu trimitem nici un colet într-un interval de 21 de zile calendaristice.
Nu a fost destul timp pentru a se livra destinatarului un aviz poştal şi nici pentru a elibera coletul destinatarului deşi acesta s-a prezentat la poştă să-l ridice. Slavă domnului că fost destul de mult timp la dispoziţie pentru verificarea antitero a coletului!


Ne simtim cu toţii mult mai în siguranţă acum!
Mulţumim Poşta Română!

Ce citeam în liceu

Am descoperit zilele acestea nişte caieţele de lectură pe care le ţineam în liceu. În mare parte sunt citate dar şi multe impresii şi liste de lectură.
În caietul din 2001 (clasa a 11a) predomină Cioran

"În acest moment nu cred absolut nimic şi n-am nici o speranţă. Îmi par lipsite de sens toate expresiile şi realităţile care dau farmec vieţii. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otravă." Pe culmile disperării (7.11.2001)

şi Shakespeare.
"Presume not on thy heart when mine is slain Thou gav'st me thine not to give back again." Sonnet 22 (01.11.2001)

Cu mare efort, cred(nu-mi amintesc), am transcris şi multe citate din Divina Comedie.
"Prin mine treci în jalnica cetate, Prin mine treci la chinul de vecie Prin mine treci la lumi pierzării date. Dreptatea'naltu-mi ziditor îmbie; Puterea cea divină m-a creat Suprema minte şi iubirea'ntâie 'Naintea mea nimic n-a fost creat Decât de veci şi veşnică-am urare: Lăsaţi speranţa voi care-aţi intrat!" Infernul - Cântul III (13.11.2001)

Tot atunci am citi Henry Miller(tot ce am apucat)
"A scrie... trebuie să fie un act situat în afara voinţei. Cuvântul, asemenea adâncului curent oceanic, trebuie să iasă la suprafaţă prin propriul său impuls. Un copil nu simte nevoia să scrie - e inocent. Un adult scrie pentru a-şi vărsa otrava pe care a acumulat-o din pricina felului său de viaţă fals. Încearcă să-şi recapete inocenţa, dar tot ce reuşeşte să facă (scriind) este să inoculeze omenirii visul dezamăgirii sale." Sexus (25.09.2001)

dar şi Eschil, Sofocle şi Seneca. :)

Cu zâmbetul pe buze, am transcris aici câteva din citatele pe care le-am transcris atunci, cu scris îngrijit şi cerneală colorată. :)
Voi ce citeaţi în liceu? Cum arătau caietele voastre de lectură/citate?

Michael Ondaatje - Pacientul Englez

De când zace cartea aceasta la mine în bibliotecă, nici eu nu mai ştiu. Cert este că în sfârşit am reuşit să o citesc şi o pot muta liniştită pe raftul celor citite. Am întotdeauna o mică reţinere când vine vorba să citesc o carte după care s-a făcut un film. Nu ştiu exact de ce, că doar cartea a fost scoasă mai întâi. Mai ales dacă am văzut deja filmul...romanul respectiv nu mai are nici o şansă.
Cum însă nu-s mare "privitoare de filme", nu am apucat să văd Pacientul englez aşa că iată-mă cu cartea în braţe vreo săptămână. Tocmai terminasem Evanghelia dupa Satana, o carte foarte antrenantă, când am dat peste acest roman al lui Ondaatje, făcând ordine în colecţia Cotidianul. Trebuie să spun, în primul rând, că a fost un roman liniştitor. După zbuciumul şi aventuile Evangheliei, mi-a prins bine această poveste serioasa şi tristă pe care am citit-o pe îndelete şi rumegând informaţia.
Primele 50 de pagini au fost mai dificil de asimilat. Mi-a luat ceva timp până să intru în atmosfera cărţii şi să deosebesc personajele. Poate că haosul de la început vrea tocmai să redea haosul războiului care face obiectul principal al vieţii personajelor. Trecusem bine de jumătatea cărţii când am realizat că povestea se învârte de fapt în jurul unei mari iubiri (ceea ce m-a emoţionat, desigur) şi am început să acord mai multă atenţie poveştilor anumitor personaje.
Ideea unei infirmiere care ingrijeşte de un pacient cu arsuri grave şi pe deasupra cu probleme de memorie este, oricum, tare romantică. Unde mai pui şi că respectivul pacient se dovedeşte a fi un mare spion iar infirmiera se îndrăgosteşte de un soldat care dezarmează bombe. Când am reuşit să pun cap la cap toate aceste detalii, lectura s-a desfăşurat mult mai uşor şi povestea mi-a părut mai fluidă şi mai demnă de aprecieri. Am mai recunoscut şi altă dată că nu apreciez cine ştie ce haosul artei/literaturii post moderne, drept pentru care mă bucur când citesc un roman ordonat.
Şi cine ar fi zis, după debusolarea de la început că voi sfârşi prin a citi un roman de dragoste cam dezordonat însă o poveste tandră, liniştita şi tristă.
Vă las mai jos câteva rânduri care m-au impresionat şi pe care merită să le citiţi în cazul în care nu veţi apuca să citiţi romanul în întregime.

Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pedant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător [...] . Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.

Murim ascunzând în noi o comoară de amanţi şi triburi, gusturi pe care le-am înghiţit, trupuri în care ne-am scufundat şi-am înotat ca în nişte râuri de înţelepciune, firi în care ne-am urcat ca nişte arbori, temeri în care ne-am ascuns ca nişte peşteri. Vreau ca toate acestea să-mi fie înscrise pe trup când voi muri. Cred într-o asemenea cartografiere, a fi însemnat de natură. Nu doar a ne trece pe o hartă, ca nişte etichete, ca numele celor bogaţi înscrise pe clădiri. Suntem istorii comune, cronici comune. Nu suntem stăpâniţi de nimeni sau monogami în gesturile şi experienţele noastre.

Leapsa cu cărţi

Am primit o leapşa de la Bianca şi deşi nu-mi place să postez lepşe fac o excepţie pentru că este cu cărţi. Va fi totuşi destul de complicat. Leapşa se referă la recomadările de cărţi, ceea ce e greu însă, este că te limitează la un titlu.
Sinceră să fie mi se pare imposibil, nerealist şi cam aiurea...sa recomanzi o singură carte cuiva care nu prea citeşte...eu când întâlnesc aşa o persoana, verific dacă am cui recomanda, şi dacă am îi fac listă...de preferat în scris ca să nu uite pe drum spre biblioteca! :))
Acest lucru mă duce cu gândul la o altă neplăcere cu care mă confrunt frecvent. Lumea vede că citesc, vede că-mi place şi li se face poftă. E întotdeauna deosebit de interesant ce se întâmplă în curtea vecinului. Sunt întrebată aproape zilnic ce mai citesc şi ce aş putea să recomand, răspunsul rămânând însă în aer...căci mulţi întreabă doar deoarece...nici nu ştiu...o fi la modă să citeşti?. Sau, dialogul care mi-e cel mai urâcios:
"- Adu-mi şi mie o carte.
- Păi ce carte?
- Nu ştiu. Ceva interesant./Ceva de dragoste. Orice."
Doamnelor şi domnilor....nu-s psiholog de lecturi. Ce-i interesant pentru mine, poate pentru voi va fi plictisitor...Nu aşa se citeşte! Nu ceri "ceva...orice". Ţine şi asta de personalitate, de interese, de păreri. Nu mă vezi citind prin parc şi mă opreşti să-ţi recomand o carte.
Sau poate ştiţi voi o carte minunte? O carte numai bună de recomandat oricui? O carte despre ceva...orice ?


Revenind la leapsa :). I'll do my best dar ţineţi minte că răspunsurile sunt în funcţie de starea mea actuala. Mâine sau peste o săptămână poate recomandarea mea s-ar schimba.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?
Isabel Allende - Casa spiritelor. Pentru că dezamăgirile din dragoste nu se vindecă, decât dacă pleci în lumi îndepărtate şi complet diferite ce cea în care ai trăit până acum.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Patrick Suskind - Despre iubire şi moarte. Dragostea e ca o boală. Dacă nu am uita acest lucru, viaţa noastră împreună ar fi mult mai uşoară.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
Ceva de Anais Nin. Pentru că este printre puţinii care ar aprecia!

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Piticuţ zis şi Cinabru. Pentru că este o vârstă potrivită pentru a învăţa că aparenţele înşeală.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?
Ceva fantasy...poate chiar seria Avalon, pentru ca le plac misterele.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu am dusmani declaraţi...nu reuşesc să mă gândesc la ce le-aş putea recomanda...

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura? Degeaba le faci recomandări acestor persoane. Orice le-ai oferi, vor fi nemulţumiţi.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia "cu nasul pe sus"?
Mândrie şi prejudecata - Jane Austen.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?
Primul blog pe lista, acum, este White Noise. I-aş recomanda Contrasecunde pentru că ştiu că citeşte cu plăcere poezie şi acesta este ultimul volum de poezie citit de mine...

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Firmin - pentru că vreau neapărat să-l recomand cuiva şi nu s-a potrivit pe nicăieri până acum.

Me, myself şi de vorbă cu Filip Florian

Recunosc că nu citesc atât de multă literatură contemporană pe cât aş vrea. De fapt...nu citesc mai deloc. Nu din prejudecată sau nepăsare ci din motive pur tehnice. Bugetul meu pentru cărţi e limitat, drept pentru care trebuie să îl împart cu atenţie. De cele mai multe ori nu mă avânt la cărţi "necunoscute" şi nici nu vreau să risc să dau banii pe ceva ce nu mi-ar plăcea. Uneori însă îmi pare rău...
Acum, de exemplu, tocmai am terminat de citit un interviu cu Filip Florian şi normal...că ar fi fost cazul să ştiu şi eu cine este cel care vorbeşte acolo. (Cine este în sensul că nu i-am citit opera...faptul că am citit despre el nu e tocmai mare lucru.) Vă provoc aşadar, să-mi recomandaţi autori români contemporani....alţii decât Cărtărescu (pe care l-am citit :P). Mai degrabă, recomandaţi-mi cărţi ale lor...ce consideraţi că ar fi cazul să citesc?


Revin oleacă la interviul despre care ziceam. Acesta a fost publicat în Dilemateca/august şi este realizat de Marius Chivu. Vă las mai jos doar câtva idei....mergeţi de vă luaţi revista :).

"Sunt uluit când cineva încearcă să intre în mintea mea, pentru a reconstitui motivele care m-au făcut să scriu ce am scris. E chiar revoltător când nişte străini au pretenţia că ştiu mai bine decât mine ce am gândit şi ce gândesc, chiar dacă supoziţiile lor nu au nici o legătură cu realitatea."
Asta mi-a amintit de repulsia pe care o aveam în generală pentru disciplina literatură...în cuvinte mai simple, de copil de clasa a 8a, simţeam acelaşi lucru în numele scriitorilor pe care-i citeam. Impresia de "revoltă" mi-a rămas şi mereu când citesc sau scriu despre o carte mă gândesc la autor. Am considerat întotdeauna ca a fi critic literar este un lucru mare şi faptul că îi critic tocmai pe ei mă lasă mereu simţindu-mă un pic vinovată. Cu toate acestea nu pot să nu fiu de acord cu părerea de mai sus. Cărţile nu trebuie descusute şi răstălmăcite...trebuie să-ţi placă sau nu, să te mişte sau să te supere, să te facă să simţi. Exact din acest motiv poveştile mele despre cărţi sunt simpliste şi cu greu se pot numi recenzii.

"Niciodată nu m-am gândit că scrisul e o competiţie iar dacă aş fi ghicit că e aşa, jur, nici nu m-aş fi aşezat la start."
Poate că nici eu nu m-aş fi gândit...but now that you mention it, nu mă uimeşte atât de tare. E o competiţie să te trezeşti zilnic cu gândul că vei scrie, că trebuie să scrii ceva relevant şi reprezentativ pentru ceea ce eşti. Rândurile pe care le scrii îţi sunt oglindă dar şi vitrină pentru alţii şi cu atâţia holbându-se în această vitrină, parcă te cam iau transpiraţiile. Şi tragi din greu către linia de finish...căci după ea, poate să ţi se spargă oglinda...găseşti tu alta.

"E o lungă tradiţie la noi în a spune că niciodată nu vom putea scrie ca ceilalţi, că noi suntem mai pricăjiţi [...] "
Acest lucru se întâmplă nu numai în cazul scriitorilor...sau pe tema scrisului.

"Scriitorul e scriitor doar atunci când scrie."
Eu cred ca scriitorul e scriitor mereu. In the back of his head, are mereu conştiinţa faptului că e scriitor...diferită şi mai pregnantă de conştiinţa altor "profesii". Eu una nu-s scriitoare, dar aş vrea să fiu. Şi tot trăiesc cu conştiinţa lui aş vrea să fiu... Îmi închipui că e şi mai pregnantă când e bazată pe realitate. :)

Interviul se încheie cu "...îmi sunt dragi aceste cuvinte" ceea ce pe mine m-a cucerit.
Nice to meet you domnule Filip Florian. Ne mai citim şi alta dată. :)


Citatele sunt asa cum le-am găsit în revista Dilemateca. Poza am găsit-o pe Art of Petry.

August - dare de seama

Nu e sfârşitul verii dar îmi doresc atât de tare să vină încât I might just wish the summer into ending. N-am plecat încă în vacanţă deşi aşa pare. Nu m-am oprit din citit deşi ritmul a încetinit considerabil. E cald şi mi-e imposibil să stau prea mult tolănită cu o carte în braţe. Aştept cu nerăbdare să treacă şi luna aceasta nesuferit de caldă şi să reintru în rutină.
Am văzut că şi pe la alţii e căldură mare şi s-au cam retras din blogosferă...aştept toamna că mi-e dor de ei...
Până atunci, mai am 16 zile până la concediu...


Între timp, pe neaşteptate, mi-am schimbat priorităţile - chiceneta mea o duce din ce în ce mai bine ceea ce nu poate decât să mă bucure. Din aceiaşi direcţie o să sosească în curând şi o surpriză mică, mică dar care mă umple de satisfacţie. :)
Aproape în aceiaşi categorie, celălalt puiuţ de blog se descurcă şi el binişor, mai ales acum că mi-am achiziţionat aparat nou :D (nu m-am putut abţine...să nu mă laud, that is).

Şi ca să revenim la tematica blogului:

August Wishlist/Checklist

• de terminat Pacientul englez - interesant dar merge greu
• pe noptieră - Confesiunile unui cafegiu - ezit să o citesc în acelaşi timp cu cea de mai sus
• pe raft: Negurile, din seria Avalon - un fantasy lunguţ dar perfect pentru cele 10 ore de mers cu trenul care mă ameninţă în curând (ştie cineva dacă la cuşetă există veioză? oare o să pot citi când alţii dorm...)

• de achiziţionat: - Sylvia Plath - Johnny Panic si Biblia viselor
• - Stephane Audeguy - In Memoriam.Mic tratat de morţi celebre
• - ce pot din seria Avalon de care ziceam mai sus
• - Ada Milea - Quijote
  
• de citit, daca gasesc de imprumut: - Savatie Bastovoi - Nebunul
• - Jeni Acterian - Jurnalul unei fete greu de multumit

Pe 22 plec în concediu. Voi fi în trecere prin Sighisoara şi Sibiu (*grin). Feel free să-mi recomandaţi diverse de văzut, cumpărat, consumat, vizionat, etc...

Bissous!

Evanghelia dupa Satan - Patrick Graham

Îmi doream mult să citesc o carte care să mă ţină lipită de pagini până la sfârşit, care să îmi mă provoace să o "joc" în minte ca pe o piesă de teatru. Întâmplarea face că am dat peste o recenzie scurtă dar care mi-a stârnit interesul şi curiozitatea într-atât încât am purces la a face rost de cartea respectivă.
Am amânat un pic dezvăluirea titlului cărţii (deşi sunt convinsă că nu aţi putut evita să priviţi coperta) pentru că de la prima menţionare şi/sau privire a acestei cărţi, reacţia este una de cel puţin interes, cel mult repulsie.
Când am primit coletul (la locul de muncă - o mică gafă...) curiozitatea mi-a fost mai mare decât răbdarea (deşi ştiam cum arată coperta) şi am deschis-o pe birou, lucru care a stârnit reacţia imediată a colegilor - dezgust, revoltă, priviri piezişe...dar asta este o cu totul altă poveste, despre prejudecăţi şi impresii.
Prezentarea este însă excelentă. Una e să vezi poza pe site-ul editurii şi cu totul alta să ţii cartea în mână - impactul vizual este mare (roşu şi negru se potrivesc de minune cu imaginea de pe copertă şi font-ul ales pentru titlu) dar şi cel tactil căci coperta este dintr-o hârie fină şi aproape mătăsoasă.
Scriu aceste lucruri pentru că lectura acestei cărţi a fost o experienţă care mi-a cuprins toate simţurile, o lectură aşa cum ar trebui să fie toate. Deşi nu sunt vitale, aspectul şi prezentarea cărţii sunt importante, mai ales pentru un cititor pasional şi emotiv.
Inutil să spun că am terminat-o în 3 zile...şi ar fi durat chiar şi mai puţin daca mi-aş fi luat liber ca să o citesc non stop aşa cum aş fi vrut :) dar ştiţi voi cum e cu socoteala din târg, aşa că mi-am petrecut jumătate din săptămână citind şi cealaltă jumătate gândindu-mă la intriga acestui roman incitant.
Ca prim lucru pe care vreau să-l menţionez este că romanul este un thriller şi dacă nu se înţelege de la sine, menţionez şi că este o ficţiune! Şi subliniez acest lucru tocmai din cauza reacţiilor de care vorbeam mai sus, ale celor care judecă o carte...după copertă. De fapt, nu cred să fi citit vreodată un autor cu atâta imaginaţie şi putere de a inventa şi/sau crea personaje şi situaţii care să fie atât de uşor de luat drept reale. Pe tot parcursul romanului, ai impresia ca cineva este martorul acestor evenimente care par a se fi întâmplat în realitate. Cu cât mai socantă devine povestea şi cu cât mai mult încerci să te gândeşti că nu este decât o operă de ficţiune, cu atât mai mult devine neclar ce este real şi ce este imaginaţie.
Ca să aveţi o idee, declaraţia principală a acestui roman este că diavolul însuşi a pus stăpânire pe lumea (aşa cum o credem noi - creată de dumnezeu acum mult timp), după ce acelasi dumnezeu s-a cam supărat/plictisit şi a plecat îmbufnat la plimbare prin univers, lăsându-şi creaţiile de izbelişte.
Câţi dintre voi gândiţi deja - blasfemie?! Ei bine nu, nu e cazul, vă reamintesc că este o ficţiune! :) Găsim în ea teorii conspiraţionale vechi de sute de ani, mituri readuse la viaţă, temeri iraţionale şi imagini biblice demistificate. Un criminal în serie depăşeşte bariera timpului şi ajutat de forţele întunericului, face posibilul şi imposibilul pentru a pune mâna pe evanghelia care spune lucrurilor pe nume, care dezvăluie adevărul pe care biserica l-a ascuns atâtea sute de ani. Dumnezeu nu e mort, nici orb, nici surd - pur şi simplu s-a plictisit şi ne-a părăsit. În mare, cam tot ce-i trebuie unui thriller bun, demn de atenţie şi, de ce nu, demn de controverse.
Din cercetările mele reiese că romanul n-a fost încă tradus în engleză (nu ştiu dacă am dreptate), cartea este scrisă în franceză, Patrick Graham fiind un pseudonim, ceea ce explică faptul că, oficial, încă nu s-a revoltat nimeni, că nici o asociaţie creştină nu a cerut încă să fie interzis. Codul lui Dan Brown e bebeluş în faşă pe lângă acest roman pe care, sinceră să fiu, tare aş vrea să-l văd cel puţin la fel de mediatizat.
Nu am rezistat să nu compar romanul cu cel al lui Brown, dar adevărul este că nu sunt in the same league. Acesta are toate ingredientele necesare unui thriller bun si captivant, perfect pentru citit in vacanta sau cand simtiti nevoia să vă recreaţi de la alte lecturi mai solicitante. Îl recomand din toată inima, aşa cum nu am mai recomandat demult un roman, celor care cred in divinitate pentru că le va fi un exerciţiu de credinţă şi celor care nu cred pentru că ii va distra şi ii va provoca la discuţii lungi şi aprinse cu primii. :)

Carti prin targuri in Constanta

Va povesteam printr-o postare anterioara ca astept vara asta in Constanta, 3 targuri de carti. Doua sunt deja deschise si am reusit sa le si vizitez. M-am hotarat sa imi fac un plan de bataie pentru ca altfel as lasa toti banii pe acolo asa ca weekendul acesta m-am dus in recunoastere ...fara bani. :)

Prima oprire - Targul Kilipirim care se desfasoara deja de cativa ani in Constanta, pe faleza de la Cazino chiar sub nasul lui Eminescu. Si chiar pare o clona a celui din anii trecuti, fara schimbari majore. Accentul este pus pe cartile pentru copii si diverse enciclopedii. Neavand copii nici in prezent nici in plan, va imaginati ca nu ma intereseaza acest tip de carte decat din punct de vedere estetic...si nici asa prea mult.
Sunt prezente aproape toate editurile dar oferta este aceiasi cu cea online sau cu ce se gaseste prin librarii. Nimic inovator, prezentarea destul de fada si faptul ca era plin de copilasi m-a facut sa ies repede si sa-mi vad de drum. Cu siguranta nu voi cheltui bani acolo.
Am plecat, asadar, cam nemultumita. Citisem ca ar avea si ceva reduceri dar eu nu le-am gasit. Si zau ca m-am uitat - ca doar nu-i decat un cort, maricel e adevarat, dar un cort, nonetheless- adica exact ceea ce se vede in poza.

Targul va fi deschis pana pe 9 august 2009 - cine stie, poate reducerile vor fi la sfarsit.
Program de vizitare: zilnic 10.00-14.00; 16.00-24.00
Intrarea este libera.

A doua oprire a fost Târgul Estival Constanta 2009 care s-a deschis pe 17 iulie si va rămâne deschis până pe 16 august si se poate vizita între orele 11,00 -22,00. Târgul se află în noul pavilion expoziţional din Mamaia, lângă circul Medrano. Intrarea este tot libera, târgul insa, nu este unul exclusiv de cătţi. Găsiţi acolo si obiecte de anticariat, bijuterii de argint si hand-made, obiecte de mobilier (nu stiu daca neapărat vechi dar în stilul celor vechi - unele chiar foarte drăguţe), îmbrăcăminte (la fel, diverse obiecte de vestimentaţie mai deosebite). Am vazut chiar si un stand de specialităţi italiene şi unul de dulciuri...irezistibile amândouă la fel ca si standul de ceaiuri. Pentru detalii despre acestea mergeţi la mine-n chicenetă.

(Măriţi poza pentru a vedea cam pe unde sunt localizate câteva edituri.)
Deşi târgul strânge atâtea standuri la un loc, carţile ocupa cea mai mare parte din spaţiu, fiind prezente mai multe edituri, fiecare cu standul ei dar şi cateva librării cu selecţii de carţi din diverse edituri. Am vazut cate un stand şi pentru colecţiile Cotidianul şi Adevărul, deasemenea si colecţia de la Jurnalul Naţional era pe-acolo pe undeva.
Spre fericirea mea, am vazut si reduceri. Cele mai impresionante erau la standurile Proeditura, Herald si Corint.



Am auzit că şi la Polirom ar fi reduceri, dar cu toata agitaţia, mi-a scăpat din vedere standul. La standul librariei Pravalia cu carti am gasit iar ceva reduceri interesante. Am văzut şi un stand Humanitas dar nu m-a impresionat cu nimic.
Sunt sigura că am trecut prea repede pe la unele standuri, dar în mare am fost relativ mulţumită de ofertele de la târg. Am înţeles că vor fi şi ceva lansări de carte dar singura care mă atrage este cea a lui Washington Irving Rucker, care îşi va lansa cartea „Jazz Road”. Acest lucru se va întâmpla însă, mâine, la ora 13,30 când eu voi fi la munca.
În orice caz, a fost doar o vizita rapidă care, însă, m-a convins. Cel mai probabil voi merge din nou weekendul următor...cu bani de data aceasta. Am pus ochii pe câteva titluri pe care sper sa mi le însuşesc. :)

Recomandari diverse sau wednesday ramblings

Luati si cititi despre pitipoanca cititoare. Pe mine m-a amuzat, dar intr-un fel cam trist. Incet, incet se strecoara si-n coltisorul nostru personaje de genul acesta.

Luati si ascultati Bob Dylan - You Belong to Me ca-i fain si romantic.

Luati si vedeti cum isi exprima altii pasiunea pentru lectura. :)



Luati si mirositi niste porumb fiert si niste pepene rece si dulce...asta in caz ca nu v-ati dat seama ca a venit vara.

Stiu ca suna a cliseu dar...luati de va plimbati prin ploaie...it does wonders!

John Barth - Himera

Ultima dintre cartile primite de la Nemira a fost o adevarata provocare. Un fel de save the hardest for last. Recunosc din start ca nu-s mare fana a postmodernismului si odata trecuta de prima parte mi-am zis de zeci de ori - gata - nu mai citesc mai departe.
Cu toate astea, ceva nu-mi permitea sa o las necitita. Intreaga carte e o mare provocare. Cele trei nuvele cuprinse in ea, Doniazadiada, Perseida si Belefrofoniada sunt niste amestecuri fabuloase de legenda, mitologie, poveste si postmodernism.
Prima dintre nuvele m-a atras cel mai mult, poate pentru ca este cea mai clara si mai putin moderna dintre toate. E vorba despre povestea Seherezadei vazuta un pic altfel, prin alti ochi si cu alte conotatii - un pic de sf, un pic de erotism o fac inedita desi este, aparent, doar o repovestire. Mi-a placut mult si ma asteptam ca si continuarea sa fie pe masura.
Perseida, nuvela care urmeaza este insa cu totul altceva. Nu neaparat mai proasta dar cu siguranta mai putin clara si mai 'pomo' decat Doniazadiada. Perseu, ucigasul Meduzei este un cu totul alt fel de personaj decat il stim. Mitul este, de asemenea, modificat si fascinant prin modificarile sale.
Si apoi, ultima, Belefroniada, cea in care mi-am prins urechile si am inceput sa nu prea mai pricep mare lucru. Desi populata de figuri grecesti clasice, scriitura mi s-a parut un pic dezordonata si greu de urmarit. Si acum revin la ce am afirmat la inceput. Nu-s mare fana a postmodernismului - mai ales pentru ca nu inteleg unde se ascunde arta in imbarligaturile lor. In ciuda acestui fapt, mesajul e clar - nu poti fi erou doar imitand alti eroi. Atata lucru pot sa inteleg. Mai mult de atat, ma gandesc si la faptul ca aceste nuvele sunt tot un fel de imitatie. Deci, poti fi scriitor, imitand povestile altora? Caci asta face, intr-o mica masura, autorul - imita cateva mituri destul de cunoscute. Fara indoiala ca aceasta imitatie ii iese destul de bine.

Asadar, in mare parte, cartea m-a impresionat. Totul se leaga si nimic nu este redundant (desi poate asa pare). E o munca impresionanta pe care nu pot sa nu o admir.

Cesare Pavese - Casa de pe colina

La alegerea acestei carti, mai mult decat titlul sau altceva m-a atras povestea autorului. Nu am citit cine stie ce din literatura italiana, cu atat mai putin autori contemporani. Din informatiile de pe coperta mi-a sarit in ochi faptul ca romanul incearca sa fie o conciliere cu Italia, pe care autorul o uraste - chiar mentioneaza asta in roman, la un moment dat, spunand ca uraste Italia dar ii iubeste pe italieni. In acelasi timp am aflat si ca autorul s-a sinucis, ceea ce este o fascinatie in plus pentru mine. Sinuciderea implica trairi foarte intense...si imi plac oamenii cu astfel de trairi.
Romanul nu a fost tocmai povestea spectaculoasa pe care o asteptam insa a fost o lectura placuta si emotionanta pe alocuri. In timpul razboiului, un tanar profesor refuza sa participe activ la lupta anti-fascista, se refugiaza intr-o manastire iar apoi in satul natal. Razboiul il urmareste insa; este, evident, o parte din viata tuturor. A fost interesant de urmarit zbuciumul prin care trece personajul - felul in care predica despre importanta lipsei iubirii in vreme de razboi, caci atrage atentia si deraiaza oamenii de pe calea aleasa si in acelasi timp felul in care se agata de cel pe care il crede fiul sau.
Recunosc ca am sarit unele pasaje, nu e tocmai cea mai incitanta lectura, dar a fost relaxant, desi trist.

Autorul a scris si poezie. Mi-a placut, va las o "mostra". :)

The Cats Will Know*


Again the rain will fall
on the sweet pavements,
a light rain
like a breath or a footstep.
Again the breeze and the dawn
will blossom lightly
beneath your footstep
as you reenter.
Among flowers and sills
the cats will know it.

There will be other days.
There will be other voices.
You will smile alone.
The cats will know it.
You will hear antique words,
tired and empty words
like the disused costumes
from yesterday's festivals.

You too will make gestures.
You will respond with words—
face of Spring,
you too will make gestures.

The cats will know it,
face of Spring;
and the light rain,
the hyacinth-color dawn,
that tears the heart of one
who no longer longs for you,
they are the sad smile
you smile alone.
There will be other days,
other voices and awakenings.
We will suffer at dawn,
face of Spring.

*original title by Pavese in English, written for his lover, the American actress Constance Dowling

Sursa: http://www.milkmag.org/CESAREPAVESE6.html