Michael Ondaatje - Pacientul Englez

De când zace cartea aceasta la mine în bibliotecă, nici eu nu mai ştiu. Cert este că în sfârşit am reuşit să o citesc şi o pot muta liniştită pe raftul celor citite. Am întotdeauna o mică reţinere când vine vorba să citesc o carte după care s-a făcut un film. Nu ştiu exact de ce, că doar cartea a fost scoasă mai întâi. Mai ales dacă am văzut deja filmul...romanul respectiv nu mai are nici o şansă.
Cum însă nu-s mare "privitoare de filme", nu am apucat să văd Pacientul englez aşa că iată-mă cu cartea în braţe vreo săptămână. Tocmai terminasem Evanghelia dupa Satana, o carte foarte antrenantă, când am dat peste acest roman al lui Ondaatje, făcând ordine în colecţia Cotidianul. Trebuie să spun, în primul rând, că a fost un roman liniştitor. După zbuciumul şi aventuile Evangheliei, mi-a prins bine această poveste serioasa şi tristă pe care am citit-o pe îndelete şi rumegând informaţia.
Primele 50 de pagini au fost mai dificil de asimilat. Mi-a luat ceva timp până să intru în atmosfera cărţii şi să deosebesc personajele. Poate că haosul de la început vrea tocmai să redea haosul războiului care face obiectul principal al vieţii personajelor. Trecusem bine de jumătatea cărţii când am realizat că povestea se învârte de fapt în jurul unei mari iubiri (ceea ce m-a emoţionat, desigur) şi am început să acord mai multă atenţie poveştilor anumitor personaje.
Ideea unei infirmiere care ingrijeşte de un pacient cu arsuri grave şi pe deasupra cu probleme de memorie este, oricum, tare romantică. Unde mai pui şi că respectivul pacient se dovedeşte a fi un mare spion iar infirmiera se îndrăgosteşte de un soldat care dezarmează bombe. Când am reuşit să pun cap la cap toate aceste detalii, lectura s-a desfăşurat mult mai uşor şi povestea mi-a părut mai fluidă şi mai demnă de aprecieri. Am mai recunoscut şi altă dată că nu apreciez cine ştie ce haosul artei/literaturii post moderne, drept pentru care mă bucur când citesc un roman ordonat.
Şi cine ar fi zis, după debusolarea de la început că voi sfârşi prin a citi un roman de dragoste cam dezordonat însă o poveste tandră, liniştita şi tristă.
Vă las mai jos câteva rânduri care m-au impresionat şi pe care merită să le citiţi în cazul în care nu veţi apuca să citiţi romanul în întregime.

Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pedant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător [...] . Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.

Murim ascunzând în noi o comoară de amanţi şi triburi, gusturi pe care le-am înghiţit, trupuri în care ne-am scufundat şi-am înotat ca în nişte râuri de înţelepciune, firi în care ne-am urcat ca nişte arbori, temeri în care ne-am ascuns ca nişte peşteri. Vreau ca toate acestea să-mi fie înscrise pe trup când voi muri. Cred într-o asemenea cartografiere, a fi însemnat de natură. Nu doar a ne trece pe o hartă, ca nişte etichete, ca numele celor bogaţi înscrise pe clădiri. Suntem istorii comune, cronici comune. Nu suntem stăpâniţi de nimeni sau monogami în gesturile şi experienţele noastre.