Deasupra noastră nu e decât cerul

Confesiunile unui cafegiu - Gheorghe Florescu

Eu nu beau cafea. Îmi place cum miroase...dar de băut nu beau, nu-mi place. Asta mi-am zis când privirea mi-a poposit pentru prima oară pe coperta acestei cărţi. M-a atras însă, mi-au plăcut ibricul antic şi râşniţa de pe copertă.
Şi-apoi au început discuţiile. Cartea anului...marea surpriză. Şi acum aflu că este un volum de memorii. Nu-mi amintesc ultima oară când un volum de memorii a fost numit "cartea anului" şi cumulat cu plăcerea mea de a citi memorii şi jurnale, nu a durat mult până m-am trezit în vârful patului cu ea în braţe.
Mi-a placut mult. Volumul pare scris usor, dintr-o suflare, fară prea mult efort în ciuda faptului că detaliile oferite sugerează o memorie extraordinară. Nu ştiu cum e posibil ca un om să reţină asemenea detalii atâta timp şi să fie în stare să le transcrie pe hârtie, în ordine cronologică.
Personajul Gheorghe Florescu este unul absolut indimenticabil. Pasionat de cafea îşi face curajos loc printre comercianţii unei perioade dificile şi devine cel mai bun. El are de toate atunci când nimeni nu mai are nimic şi asta era ceva pe vremea aceea, drept urmare devine un om cu influenţă dar şi periculos pentru sistem (care nu îl lasă nepedepsit). În România lui dă-mi să-ţi dau, cafegiul Florescu are de toate pentru toţi.
Citeam şi mă minunam de lucrurile care se întâmplau atunci şi încă sunt uimită de câte lucruri nu cunoaştem. Ştim generic, despre România cea plină de securişti care nu îşi dădeau deloc silinţa să fie discreţi, despre fericirea generală afişată oficial şi deznădejdea, suspiciunile, bişniţa, corupţia, furturile sistematice de peste tot. Ar trebui să existe mai multi domni Florescu, să-şi amintească şi să scrie despre cum funcţionau lucrurile în România comunistă. Să ştim şi noi ăştia ce pe-atunci nu puteam nici să ne suflăm nasul singuri. Să ştim şi altfel decât din cartea de istorie şi reportajele televizate din fiecare decembrie.
M-a uimit şi cât de puţin ne-am schimbat de atunci. Cât de mult din mentalitatea aceea încă mai există. Cât ne lăudăm că ne-am schimbat şi am făcut progrese şi de fapt tot acolo suntem, doar că ne-am perfecţionat în arta discreţiei.
În ciuda tuturor uimirilor mele referitoare la perioada comunistă, am simţit o invidie profundă citind despre şerveţelele cu poezii ale lui Nichita şi fidelitatea cu care frecventa cafeneaua clandestina. Citind, nu-mi doream decât să fi fost un bob de cafea, pe aceiaşi măsuţă din camera din spate în care se adunau scriitori, poeţi, artişti. În nici o cafenea reală nu am găsit atmosfera pe care am regăsti-o între rândurile acestui volum, şi nicăieri parfumul real al cafelei nu mi-a părut atât de atrăgător precum în cafeneaua clandestină din amintirile domnului Florescu.
Numai de bine despre acest volum impresionant. De fapt, l-aş propune pentru a fi trecut pe lista de lecturi obligatorii la liceu. Face mai mult decât o mie de pagini despre comunism. Ca să nu mai vorbesc şi de faptul că este scris într-un ritm alert(uneori prea alert) şi antrenant. Adesea, paginile par liste de persoane şi cunoştinţe (pe care nu-mi explic cum le-a putut reţine atât de bine, eu le uitam de la o pagină la alta) , alteori lecţii despre cafea sau despre diplomaţie.
Prin faptul că sunt scrise negru pe alb, realităţile comunismului nu mai par atât de îndepărtate sau absurde ceea ce face din acest volum o minunată frescă a unei epoci ce nu trebuie uitată sau mitizată.
Şi cum în această perioadă de criză recomand achiziţionarea cărţilor direct de la edituri(doar vrem să le avem şi după criză), găsiţi aici link direct către librăria Humanitas.