Nu sunt in pauza de lectura, cum poate ati crezut. Am atat de multe carti incepute si le citesc alternativ incat cu greu reusesc sa mai termin ceva. Dar astazi m-am organizat si am hotarat sa le iau pe rand.
Cuvintele nu este poate un roman pe care l-as recomanda ca prima lectura din Sartre. De fapt, nu-s prea sigura ca este un roman, opera fiind scrisa, se pare, intr-un moment in care Sartre renunta la literatura, o scriere in care isi exprima cel mai bine inclinatia spre filosofia existentialista. Chiar asta si este aceasta carte - o auto-analiza existentialista, o autobiografie a anilor copiilariei, anii in care Sartre invata sa citeasca si sa scrie. Acum, eu nu stiu in ce masura informatiile sunt reale; cert este ca aceasta este poate cea mai detaliata carte referitoare la formarea unui scriitor pe care am citit-o pana acum. O sincera si clara auto-analiza.
Nascut intr-o familie cu inclinatii spre lectura, Sartre traieste o copilarie urmarita de obsesia semnelor scrise. Citeste de foarte tanar cam tot ce prinde, se simte pe buna dreptate superior celor de varsta sa, drept urmare nu se adapteaza societatii acestora. Nu le simte insa lipsa caci intreaga sa viata se desfasoara intre carti. Ceea ce mi-a placut insa cel mai mult este felul in care este descrisa puterea copiilor de a manipula adultii si lipsa de regrete in exercitarea acestei puteri. Totul este de o sinceritate dezarmanta. Acesta este un Sartre la varsta de 10 ani in ochii severi si cinici ai unui Sartre de 59 de ani.
Cum ar fi sa va treziti intr-o dimineata fara vedere...sa puneti mana pe carti, in biblioteca, sa le simtiti foile aspre sau lucioase, sa le mirositi, sa le auziti fosnind, dar sa nu puteti citi nici un cuvant. Cum ar fi daca dintr-o data ar fi intuneric si cum ar fi daca ati stii ca totul se datoreaza neglijentei unor doctori... Cam asa e in fiecare zi pentru un baietel de doi ani si un pic si familia lui. La nastere, neglijenta doctorilor l-a aruncat in ceea ce parea a fi intuneric pe viata. Retinopatia este o afectiune a retinei care este previzibila si care poate fi tratata cu succes atunci cand este observata imediat. Ea apare la copiii nascuti prematur care au nevoie de terapie cu oxigen imediat dupa nastere. Cand ne nastem, retina noastra nu este complet dezvoltata; surplusul de oxigen administrat unui copil nascut prematur provoaca "aglomerarea" unor vase de sange si in timp retina se dezlipeste iar vederea este redusa sau afectata complet. Acest lucru i s-a intamplat lui Gruia iar acum el nu vede. Nu vede pentru ca doctorii romani nu au considerat necesar sa informeze parinti cu privire la riscurile administrarii de oxigen. Nu vede pentru ca doctorii nu s-au gandit prea mult la el ca om...poate nici macar ca pacient. Parintii lui Gruia au gasit insa o solutie, o posibila speranta pentru Gruia. Ea costa, evident, foarte mult si pentru asta e nevoie de ajutor.
Nu fac reclama pe blog, cine ma urmareste stie asta....dar site-ul lui Gruia il urmaresc de cand s-a lansat, de cand erau doar cateva sute de dolari stransi din cei 27 500 necesari. Au mai ramas doar cativa pasi pana cand Gruia poate sa spere cu adevarat ca "nina" - lumina lui - va putea fi ceva mai mult decat un cuvant. Ajutati-l pe Gruia...oricum puteti! :)
Acasa printre straini este o carte pe care o citesc deja de 2 saptamani, poate mai mult. Este o carte intens personala si mult mai autobiografica decat ma asteptam. Este un roman al exilului si intoarcerii acasa in mare parte scris pe aceleasi idei ca si prima parte a Jurnalului Suedez. Nu as putea sa spun prea multe despre acest roman pentru ca este una din acele carti ca o stare de spirit, care trebuie citite si traite dar nu comentate sau analizate. La o prima privire pare o culegere de observatii, amintiri , bucatele de mitologie si comentarii filozofice, adunate la intamplare din timpuri diferite - prezentul in Suedia si trecutul copilariei in Bucuresti. Personajul, alter-ego al scriitoarei, este in permanenta alerta la ceea ce se intampla in jurul ei, totul este inregistrat in memorie, analizat si depozitat intr-un suflet care se zbate intre doua case. Tonul este in mare parte trist si melancolic, exilul este greu, nimeni nu intelege. Conceptele de acasa si strainatate sunt analizate, exemplificate si intoarse pe toate partile cu un mare talent pe care mi-e ciuda ca nu l-am descoperit mai devreme.
Simone de Beauvoir mi-a făcut cunoştinţă cu Jean Genet şi Jean Paul Sartre, cărora le-am luat interviu dar ezita sa participe ea însăşi la un interviu: "De ce să vorbim despre mine? Nu crezi că am vorbit destul în cele trei jurnale ale mele?" A fost nevoie de câteva scrisori şi conversaţii pentru a o convinge de contrariul, şi atunci numai cu condiţia ca interviul „sa nu fie prea lung."
Interviul s-a desfăşurat în atelierul domnişoarei de Beauvoir pe strada Schoelcher din Montparnasse, la cinci minute distanţă de apartamentul lui Sartre. Lucram într-o cameră mare, însorită care îi servea de birou şi cameră de zi. Rafturile erau pline de cărţi surprinzător de neinteresante. „Cele mai bune” îmi spuse „sunt la prietenii mei şi nu se vor întoarce niciodată.” Mesele sunt pline de obiecte colorate aduse din călătoriile ei dar singurul lucru de valoare din cameră este o lampă făcută pentru ea de Giacometti. Prin cameră sunt împrăştiate zeci de discuri pentru gramofon, unul din puţinele luxuri pe care domnişoara de Beauvoir şi le permite.
În afară de caracteristicile clasice ale feţei, ceea ce te impresionează la Simone de Beauvoir este tenul ei proaspăt, trandafiriu şi ochii albaştrii, extrem de tineri şi plini de viaţă. Ai impresia ca ştie şi vede totul; acest lucru inspiră o oarecare timiditate. Vorbeşte repede, este directă fără a fi bruscă şi este zâmbitoare şi prietenoasă.
Madeleine Gobeil, 1965
În ultimii şapte ani v-aţi scris memoriile, în care vă puneţi frecvent întrebări referitoare la vocaţia şi profesia dumneavoastră. Am impresia că pierderea credinţei religioase v-a împins către scris.
Este greu să îţi revizuieşti trecutul fără a trişa puţin. Dorinţa mea de a scrie este veche. Scriam povestiri de la vârsta de opt ani, Dar mulţi copii fac asta. Asta nu înseamnă că au o vocaţie pentru scris. În cazul meu, vocaţia s-a accentuat deoarece mi-am pierdut credinţa; este de asemenea adevărat că atunci când citeam cărţi care mă impresionau profund, cum ar fi cartea lui George Eliot, Moara de pe Floss, îmi doream din tot sufletul să fiu ca ea, o persoană ale cărei cărţi să fie citite, ale cărei cărţi să impresioneze cititorii.
Aţi fost influenţată de literatura engleză?
Studiul limbii engleze a fost una din pasiunile mele din copilărie. În literatura engleză există literatură pentru copii mult mai fascinantă decât ceea ce există în Franţa. Îmi plăcea să citesc Alice în Ţara Minunilor, Peter Pan, George Eliot şi chiar Rosamond Lechmann.
Dusty Answer?
Am făcut o adevărată pasiune pentru cartea aceea. Şi totuşi era cam mediocră. Fetele din generaţia mea o adorau. Autorul era foarte tânăr şi fiecare fată se recunoştea în Judy. Cartea era destul de inteligentă, chiar subtilă. Cât despre mine, invidiam viaţa universitară engleză. Eu locuiam acasa. Nu aveam camera mea. De fapt, nu aveam nimic. Şi deşi viaţa universitară nu era pe gratis, permitea multă intimitate şi mi se părea magnifică. Autorul cunoştea toate miturile adolescentelor – despre băieţii drăguţi şi misterioşi şi toate celelalte. Mai târziu, desigur, am citit surorile Bronte şi cărţile Virginiei Woolf: Orlando şi Doamna Dalloway. Nu prea mi-a plăcut Valurile dar mi-a plăcut mult de tot cartea ei despre Elizabeth Barrett Browning.
Dar jurnalul ei?
Mă interesează mai puţin. Este prea literar. Este fascinant dar îmi e străin. Este prea preocupată de faptul dacă va fi publicată sau nu, despre ce spun oamenii despre ea. Mi-a plăcut foarte mult O cameră separată în care vorbeşte despre situaţia femeilor. Este un scurt eseu dar pune punctul pe i. Explică foarte bine de ce femeile nu pot să scrie. Virginia Woolf este una dintre scriitoarele de care am fost foarte interesată. Aţi văzut poze cu ea? O faţă extraordinară, singuratică...într-un fel, foarte implicată în poveştile ei de dragoste, în gospodărie, haine, animale. Virginia Woolf este un personaj vast.
Aţi citit cărţile ei traduse?
Nu, în engleză. Citesc în engleză mult mai bine decât vorbesc.
Ce părere aveţi despre educaţia universitară pentru un scriitor? Aţi fost o studentă eminentă la Sorbona şi lumea se aştepta să aveţi o carieră strălucită ca profesoară.
Studiile mi-au oferit numai cunoştinţe superficiale de filozofie dar mi-au intensificat interesul pentru aceasta. Am avut multe beneficii de pe urma faptului că am fost profesoară – adică, am putut să petrec mult timp citind, scriind şi educându-mă. În zilele acelea, profesorii nu aveau un program atât de încărcat. Studiile mi-au oferit o bază deoarece pentru a trece examenele trebuiau explorate zone de care nu ai fi interesat dacă nu te-ar interesa decât cultura generală. Mi-au oferit o anume metodă academică care mi-a fost folositoare când am scris Al doilea sex şi care mi-a fost, în general, folositoare în studiile mele. O metodă de a trece mai repede prin cărţi, de a vedea lucrările care sunt importante, de a le clasifica, posibilitatea de a le respinge pe cele neimportante, de a le rezuma, de a le răsfoi.
Eraţi o profesoară bună?
Nu cred, pentru că eram interesată doar de studenţii inteligenţi şi nu de toţi, pe când o profesoară bună trebuie să fie interesată de toţi. Dar nu poţi face asta când predai filozofia. Erau mereu câte patru cinci studenţi care vorbeau şi alţii care nu făceau nimic. Nu mă deranjam prea mult cu ei.
Scriaţi deja de zece ani când aţi fost publicată pentru prima oară la treizeci şi cinci de ani. Nu eraţi descurajată?
Nu, deoarece pe vremea mea era un lucru neobişnuit să fii publicat când eşti foarte tânăr. Desigur, erau câteva exemple, cum ar fi Radiguet, care era un geniu. Nici Sartre nu a fost publicat pană la vârsta de treizeci şi cinci de ani când au apărut Greaţa şi Zidul. Când prima mea carte cât de cât publicabilă a fost respinsă am fost puţin descurajată. Când a fost respinsă prima versiune a She Came to Stay a fost foarte neplăcut. Atunci m-am gândit că ar trebui să-mi acord nişte timp. Ştiam mulţi scriitori care au început cu greu. Se vorbea mult despre cazul lui Stendhal care nu a început să scrie decât la patruzeci de ani.
Aţi fost influenţată de scriitorii americani când vă scriaţi primele romane?
Scriind She Came to Stay, am fost cu siguranţă influenţată de Hemingway în măsura în care el ne-a învăţat o anume simplicitate a dialogului şi importanţa lucrurilor mărunte.
Vă faceţi un plan atunci când scrieţi un roman?
Nu am mai scris un roman de zece ani, timp în care am lucrat la memoriile mele. Când am scris Mandarinii, de exemplu, am creat personajele şi atmosfera în jurul unei teme, şi puţin câte puţin a luat formă intriga.
Se spune că sunteţi foarte disciplinată şi că nu trece nici o zi fără să lucraţi. La ce oră începeţi?
Mă grăbesc mereu să încep deşi nu îmi prea plac începutul zilei. Beau un ceai şi apoi pe la zece, mă apuc de muncă şi lucrez până pe la unu. Apoi mă întâlnesc cu prieteni şi după aia, la cinci mă apuc iar de muncă până la nouă. Nu mi-e greu să mă apuc din nou. Când plecaţi o să citesc ziarul sau poate merg la cumpărături. Cel mai adesea e o plăcere să lucrez.
Când vă întâlniţi cu Sartre?
În fiecare seara şi uneori la prânz. De obicei lucrez acasă la el după masa.
Nu vă deranjează să mergeţi dintr-un apartament în altul?
Nu, deoarece nu scriu cărţi ştiinţifice, îmi iau hârtiile cu mine şi e bine aşa.
Vă apucaţi imediat de scris?
Depinde de ce scriu. Dacă merge bine, citesc ce am scris în ziua dinainte şi fac corecturi. Apoi continui. Trebuie să citesc ce am scris înainte pentru a putea relua firul.
Prietenii dumneavoastră care sunt scriitori au aceleaşi obiceiuri ca şi dumneavoastră?
Nu, este o chestiune personală. Genet, de exemplu, lucrează cu totul altfel. Scrie cam doisprezece ore pe zi, şase luni de zile atunci când lucrează la ceva şi când a terminat, pot trece şi şase luni până face altceva. După cum spuneam, lucrez în fiecare zi în afară de două sau trei luni de vacanţă, când călătoresc şi nu lucrez deloc. Citesc foarte puţin în timpul anului şi când plec îmi iau o valiză de cărţi pe care nu am avut timp să le citesc. Dar dacă vacanţa durează o lună sau şase săptămâni, mă simt incomod, mai ales dacă sunt între două cărţi. Mă plictisesc dacă nu lucrez.
Toate manuscrisele dumneavoastră sunt scrise de mână? Cine le descifrează? Nelson Algren spunea că este unul dintre puţinii oameni care vă pot descifra scrisul.
Nu ştiu să bat la maşină dar am două persoane care reuşesc să descifreze ce scriu. Când lucrez la ultima versiune a unei cărţi, copiez manuscrisul. Sunt foarte atentă. Fac un mare efort. Scrisul este destul de lizibil.
M-am gandit eu mai bine si am hotarat ca e cazul sa citesc mai multa literatura romana contemporana...adica poate nu multa dar macar asa, un pic, de bun simt. Si uite-asa, plimbandu-mi ochii printre cartile din biblioteca judeteana am dat peste acest roman despre care am auzit ca a fost tradus in germana si franceza si mai urmeaza si alte limbi anul acesta. Primul lucru care l-am gandit despre roman este ca nu e nici mai putin nici mai mult decat te astepti. Ma asteptam la o descriere a comunismului, subtila in ironiile ei dar evident scrisa cu cititori internationali in gand. Spun asta pentru ca discutiile si gandurile personajelor sunt bucatele de realitate romaneasca atat de fidele incat suntem de-a dreptul plictisiti de ele. Povestea cu "ce bine era pe vremea mea cand ni se dadea de munca, apartament si butelie" o stim deja de la vecina, bunica, tanti de la magazinul din colt s.a.m.d. Pana si bancurile pe care le spune unul dintre personaje imi par cunoscute. Totul imi este familiar ceea ce nu inseamna ca lectura mi-a displacut. Din contra, imi place ca toate aceste informatii care faceau parte din literatura orala a romanilor sunt acum pe hartie si pe cale de a fi citite de francezi, germani, italieni, etc. O lectura usoara, amuzanta si cu substrat. Nice! :)
Ma trezesc de dimineata morocanoasa si muta si intr-o zi fara servici nu scot o vorbulita pana pe la 10; intr-o zi cu servici ma fortez sa zambesc dar ironizez clientii vreo juma de ora pana imi intru in ritm. Cand citesc o carte cam plictisitoare sar peste pagini si ma duc in diagonala pana la sfarsit sau pur si simplu o las sa adune praf la capul patului. Cand gatesc pun aproape mereu prea multa apa, sare sau ulei. De la inceputul carierei mele culinare am aruncat nenumarate oale cu ciorba si tigai cu mancare ...gresita. Cand fac pe artista renunt cu nervi daca nu-mi ies pozele din prima. Nu-mi place craciunul, pastele, 8 martie, sf valentin, dragobetele, martisorul...poate doar revelionul, un pic, dar si atunci mi-e cam somn. Lenevesc cat mai frecvent posibil, cu mare pofta si fara pic de remuscari. Ma duc la sala unde topai ca apucata si cand ajung acasa mananc ciocolata sau praji sau altceva care ingrasa...pentru ca merit. :D
Nu sunt perfecta si uneori nici macar nu ma straduiesc!
P.S. Post scris sub inspiratia www.nusuntperfect.ro. Mai gasiti acolo si alti oameni imprefecti si laudarosi. :)
Earthly Joys este al doilea roman pe care-l citesc de aceasta scriitoare si mi-e greu sa nu-l compar cu primul, care m-a fascinat atat de mult si pe care l-am citit pe nerasuflate. Mult mai linistit si mai lipsit de senzational decat acela, Earthly Joys se dezvaluie in primul rand ca un minunat compendiu de flori si plante si in general garden related information. Este asadar necesara o oarecare rabdare in lectura, in cazul in care acest domeniu nu va intereseaza mai deloc. Trebuie sa recunosc insa, ca desi nu am afinitati cu lumea plantelor(pana si bambusul japonez o duce cam prost la mine acasa) am ajuns spre sfarsitul romanului sa indragesc gradinile si florile personajelor, adoptand un pic dragostea lor pentru ele. Iti e si greu sa nu admiri un asa mare devotament pentru o meserie care din afara pare destul de plictisitoare. John Tradescant - gradinar faimos si priceput in Anglia post-elizabetana este un personaj usor de placut si de inteles, corect si care-si cunoaste locul pe lume, cu principii morale solide si greu de rasturnat, surprinzator insa atunci cand in viata lui apare dragostea si mai ales pasiunea; pasiune pe care, pana atunci o rezervase minunatelor gradini pe care le creeaza si calatoriilor in cautarea unor specii noi si exotice de plante. Desi detaliile de la curte, de data aceasta curtea lui James I si apoi Charles I sunt interesante si politica si intrigile ocupa o buna parte din roman, Earthly Joys nu e totusi o carte pe care am citit-o pe nerasuflate...mi-a luat aproximativ o luna pana sa o ajung la jumate, timp in care am citit si alte lucruri. Cu toate astea, ultima parte a romanului m-a prins si am reusit sa-l termin in doua seri. La un moment dat pe la jumatate personajul sufera o schimbare socanta pentru cititor dar si pentru el insusi, moment din care cartea nu pare a mai vrea sa ti se dea jos din brate. :) In catalogul meu de lecturi cartea nu a primit nota maxima dar, incet si sigur autoarea se instaleaza printre preferatii mei si voi citi cu placere si alte romane ale ei.
Daca as fi fost o casatorie as fi la nunta de argint. M-am invartit in jurul soarelui de 25 de ori pana acum. Imi place 25...nu mi-a mai placut nici un numar de la 21 incoace...dar 25 e simpatic. Imi pare indraznet si jucaus dar puternic. Nu prea-mi vine mie a crede ca e el...uneori inchid ochii si parca ar fi 18, cred ca e inca, undeva pe acolo dar nu mai scoate nasul prea des. E primul an in care nu-mi doresc nimic. Is it presumptuous I wonder, sa spun ca viata mea e grozava acum?
Intrebari pentru: KAZUO ISHIGURO Interviu de Susannah Hunnewell Publicat in The Paris Review editia de primavara 2008
Aţi scris ceva in scoală?
Da. Am frecventat o scoală primara locala unde se experimentau metode moderne de predare. Era pe la mijlocul anilor 60, iar şcoala mea nu avea lecţii prestabilite si erau mulţumiţi de situaţie. Puteai sa te distrezi cu calculatoare de mână sau puteai sa faci vaci din lut sau puteai scrie poveşti. Aceasta era activitatea preferată pentru ca era sociabilă. Scriai un pic, apoi citeai lucrurile celorlalţi, şi cu voce tare ce ai scris tu. Am creat un personaj pe care l-am numit Mr. Senior, numele unui conducător de la o echipa de cercetaşi din care făcea parte prietenul meu. Mi s-a părut un nume grozav pentru un spion. In vremea aceea îmi plăcea mult Sherlock Holmes. Scriam o pastişă după un roman poliţist victorian care începea cu un client care începe să spună o poveste lungă. Dar petreceam mult timp decorându-ne cărţile pentru a arăta exact ca ediţiile paperback pe care le vedeam in magazine - desenam găuri lăsate de gloanţe pe coperta din faţă şi puneam citate din ziare pe partea din spate. “Genial, tensiune înfiorătoare.” —Daily Mirror.
Credeţi că această experienţă v-a afectat, ca scriitor?
Era amuzant, şi m-a făcut să privesc poveştile ca fiind nişte lucruri obţinute fără efort. Ideea asta mi-a rămas, cred. Nu am fost niciodată intimidat de ideea de a fi nevoit să compun o poveste. A fost întotdeauna un lucru relativ uşor pe care oamenii îl fac intr-o atmosferă relaxantă.
Care a fost următoarea dumneavoastră obsesie, după cărţile poliţiste?
Muzica rock. După Sherlock Holmes, nu am mai citit până pe la douăzeci de ani. Dar cântam la pian de la cinci ani. Am început să cânt la chitară când aveam cincisprezece ani şi am început să ascult muzică pop —discuri pop destul de groaznice—când aveam unsprezece ani. Mi se păreau minunate. Primul disc ce mi-a plăcut cu adevărat a fost Tom Jones cu “The Green, Green Grass of Home.” Tom Jones este galez, dar “The Green, Green Grass of Home” este un cântec de cowboy. Cânta melodii despre viaţa cowboy-lor pe care îi ştiam de la televizor.
Aveam un mini reportofon Sony pe care tatăl meu îl adusese din Japonia şi înregistram direct de la difuzorul radioului, un fel de download timpuriu. Încercam să înţeleg cuvintele de pe această înregistrare foarte proastă plină de bâzâituri. Apoi, când am împlinit treisprezece ani, am cumpărat, chiar atunci când a apărut, John Wesley Harding, primul meu album al lui Dylan.
Ce vă plăcea la el?
Versurile. Bob Dylan era un textier grozav, mi-am dat seama imediat. Chiar şi atunci eram sigur de două lucruri, că ştiu ce înseamnă nişte versuri bune şi nişte filme cu cowboy bune. În ceea ce-l priveşte pe Dylan, presupun că a fost primul meu contact cu versurile suprarealiste sau scrise cu tehnica stream of consciousnes. Şi l-am descoperit pe Leonard Cohen, care aborda versurile dintr-un punct de vedere literar. Publicase două romane şi câteva volume de poezie. Pentru un evreu, reprezentările sale erau destul de catolice. Mulţi sfinţi şi madone. Era ca un chanteur francez. Mi-a plăcut ideea că un muzician poate face absolut totul singur. Îţi scrii, cânţi şi orchestrezi propriile cântece. Mi s-a părut interesant, şi am început să scriu melodii.
Care a fost primul dumneavoastră cântec? Era ca o melodie a lui Leonard Cohen. Cred că primul vers era “Will your eyes never reopen, on the shore where we once lived and played.”
Era un cântec de dragoste?
Un aspect care te atrăgea la Dylan şi Cohen este că nu ştiai despre ce sunt melodiile. Te chinui să te exprimi, dar te confrunţi mereu cu lucruri pe care nu le înţelegi complet şi trebuie să te preface că le înţelegi. De multe ori aşa e viaţa când eşti tânăr, şi ţi-e ruşine să o recunoşti. Într-un fel, versurile lor reprezintă această stare.
Când la vârsta de nouăsprezece ani v-aţi urcat din nou în avion, unde aţi plecat?
Am plecat în America. Fusese ambiţia mea de ceva timp. Eram obsedat de cultura americană. Am strâns bani lucrând la o companie de produse pentru bebeluşi. Împachetam mâncarea pentru bebeluşi şi verificam filme de 8 mm numite “Quads Are Born” şi “Caesarean” să nu aibă defecte. În aprilie 1974, am luat un avion al unei companii canadiene, cea mai ieftină metodă de a ajunge acolo. Am aterizat în Vancouver şi am trecut graniţa cu autobuzul în mijlocul nopţii. Am stat trei luni în Statele Unite, călătorind cu un dolar pe zi. În perioada aceea toată lumea avea o atitudine romantică referitoare la astfel de lucruri. Trebuia să îţi găseşti în fiecare noapte un loc în care să dormi. Era o întreagă reţea de tineri care făceau autostopul pe coasta de vest.
Eraţi hippie?
Presupun că eram, cel puţin la modul superficial. Părul lung, mustaţă, chitară, rucsac. În mod ironic, toţi credeam că suntem deosebiţi. Am făcut autostopul pe autostrada de pe coasta Pacificului, prin Los Angeles, San Francisco, şi prin California de nord.
Cum vi s-a părut experienţa?
Mi-a depăşit aşteptările. Uneori era foarte stresant. Am călătorit cu un tren de marfă din Washington prin Idaho către Montana. Eram cu un tip din Minnesota, şi ne-am petrecut noaptea la o misiune. Era un loc destul de jegos. Trebuia să te dezbraci la uşă şi să intri la duş cu toţi ciudaţii. Mergeai pe vârfuri prin bălţi negre şi la capătul celălalt îţi dădeau nişte pijamale şi dormeai în paturi supraetajate. În dimineaţa următoare, mergeam în gară cu nişte vagabonzi. Nu aveau nici o legătură cu această cultură a autostopiştilor care consta în mare parte din studenţi şi fugari. Călătoreau cu marfare şi mergeau din mahala în mahala prin diverse oraşe. Trăiau din donarea de sânge. Erau alcoolici. Erau săraci şi bolnavi şi arătau îngrozitor. Nu era nimic romantic la ei. Dar ne dădeau multe sfaturi bune. Ne spuneau sa nu sărim din tren din mers pentru că o să murim, dacă cineva încearcă să se urce în vagonul vostru, să-l împingem afară. Nu contează dacă ar putea să moară, va vrea să ne fure ceva şi am fi blocaţi cu el până la prima oprire. Dacă adormeam ne-ar fi aruncat din tren doar pentru cinzeci de dolari.
Aţi scris vreodată despre această călătorie?
Ţineam un jurnal, un fel de proză de tip pastişă în genul lui Kerouac. În fiecare zi scriam ce se întâmplă: Ziua 36. M-am întâlnit cu cutare. Am făcut asta. Când am ajuns acasă, am luat jurnalele acestea groase şi am ales două episoade pe care le-am elaborat folosind naraţiunea la persoana întâi. Unul era despre perioada în care mi s-a furat chitara în San Francisco. Pentru prima oară mă gândeam la structură. Adoptasem însă în proza mea un ciudat dialect transatlantic dar pentru că nu eram american suna fals.
Privind în urmă, la primul roman publicat, Amintirea palidă a munţilor, ce părere aveţi acum despre el?
Ţin foarte mult la el, dar cred că este prea derutant. Sfârşitul este ca un puzzle. Nu obţii nici un câştig artistic derutând oamenii atât de mult. Era vorba doar de lipsă de experienţă —aprecierea greşită a ceea ce este prea evident sau prea subtil. Chiar şi atunci sfârşitul mi se părea nesatisfăcător.
Ce aţi încercat să realizaţi?
Să spunem că cineva vorbeşte despre un prieten comun, şi este nervos din cauza lipsei de hotărâre a acestui prieten cu privire la o relaţie în care se află. Devine furios. Apoi realizezi că îşi însuşeşte situaţia prietenului pentru a vorbi despre sine însuşi. Credeam că acesta este un mod interesant de a nara un roman: un personaj căruia i se pare prea dureros sau ciudat să vorbească despre propria viaţă îşi însuşeşte povestea altcuiva pentru a o spune pe a sa. Petrecusem mult timp lucrând cu oameni fără adăpost, ascultând poveştile oamenilor despre cum au ajuns într-un loc şi devenisem foarte sensibil la faptul că nu-şi spuneau poveştile în mod direct.
În Amintirea palidă a munţilor, naratorul este o femeie de vârstă mijlocie iar fiica ei s-a sinucis. Acest lucru este anunţat la începutul romanului. Dar în loc să explice cum s-a ajuns la asta, ea începe să-şi amintească o prietena pe care o avea în Nagasaki, după al doilea război mondial. Mă gândeam că cititorul se va întreba de ce este vorba de altceva, ce simte ea despre moartea fiicei, de ce s-a sinucis fiica. Speram că cititorii vor realiza că povestea fiicei este spusă prin cea a prietenei. Dar deoarece nu am ştiut cum să reproduc textura memoriei, a trebuit să recurg la nişte artificii la sfârşit, când o scenă din Japonia se amestecă cu o scenă care s-a întâmplat, in mod evident, mai recent. Chiar şi acum, când particip la un eveniment pentru a vorbi despre ultima mea carte, cineva întreabă dacă femeile acelea erau de fapt una şi aceiaşi sau ce se întâmplă la sfârşit, pe pod când “tu” devine “noi”?
Aţi spune că programul de scris v-a ajutat să deveniţi scriitor?
De fapt, eu am încercat să devin compozitor, dar această uşă nu mi s-a deschis. Am plecat în partea de est a Angliei, toată lumea m-a încurajat, şi în câteva luni publicasem poveşti în reviste şi obţinusem un contract pentru primul meu roman. Acest lucru m-a ajutat, tehnic, ca scriitor. Nu mi s-a părut niciodată că scriu cu uşurinţă proză interesantă. Proza mea este destul de banală. Cred că sunt bun la ciorne. Pot să mă uit la o ciornă şi îmi vin multe idei pentru următoarea.
Cum aţi ajuns la un fundal englezesc pentru Rămăşiţele zilei ?
A început cu o glumă a soţiei mele. Un jurnalist urma să vină să-mi ia un interviu referitor la primul meu roman. Iar soţia mea a zis: Nu ar fi amuzant dacă persoana aceasta care vine ţi-ar pune nişte întrebări serioase, solemne despre roman şi tu te-ai preface că eşti majordomul meu? Ni s-a părut o idee foarte amuzantă. De atunci am devenit obsedat de metafora majordomului.
Metaforă pentru ce?
Pentru două lucruri. Unul este un fel de răceală emoţională. Majordomul englez trebuie să fie foarte rezervat şi să nu aibă nici un fel de reacţie personală la ce se întâmplă în jurul lui. Părea o metodă bună de a accesa englezismul nostru sau partea universală din noi care se teme să se implice emoţional. Cealaltă semnificaţie este majordomul ca emblemă a unei persoane care lasă pe alţii să ia marile decizii politice. Acesta îşi spune că va face tot ce poate pentru a servi o persoană, şi prin aceasta va contribui la societate, dar el însuşi nu va lua nici o decizie importantă. Mulţi dintre noi ne aflăm în această poziţie, fie că trăim sau nu în democraţie. Majoritatea dintre noi nu ne aflăm acolo unde se iau marile decizii. Ne facem treaba şi ne mândrim cu asta, şi sperăm că mica noastră contribuţie va fi folosită cum trebuie.
Eraţi fan al lui Jeeves?
Jeeves m-a influenţat foarte mult. Nu numai Jeeves, dar toate personajele majordom care au existat în filme. Erau amuzanţi într-un mod subtil. Nu era comedie bufă. Era un fel de patos în felul în care aveau întotdeauna o expresie neutră atunci când situaţia necesita o expresie disperată. Jeeves era culmea acestei atitudini.
Dar şi încercam în mod intenţionat să scriu pentru o audienţă internaţională. Era o reacţie, cred, împotriva obtuzităţii din ficţiunea engleză a generaţiei dinaintea mea. Privind în urmă nu ştiu dacă era o acuzaţie întemeiată sau nu. Eram însă conştienţi că trebuie să ne adresăm unei audienţe internaţionale şi nu numai engleze. Unul din felurile în care puteam face asta era luând un mit englezesc cunoscut internaţional – în cazul acesta, majordomul englez.
V-aţi documentat mult?
Da, dar am aflat cu surprindere că existau foarte puţine informaţii scrise de către servitori despre servitori, având în vedere că o mare parte din oamenii acestei ţări erau angajaţi în domeniul acesta înainte de al doilea război mondial. Era uimitor faptul că atât de puţini s-au gândit că viaţa lor valorează ceva. Majoritatea lucrurilor din Rămăşiţele zilei despre ritualurile condiţiei de servitor sunt inventate. Când Stevens vorbeşte despre “planul personalului,” este o idee inventată.
În această carte, şi în multe din romanele dumneavoastră, personajul principal pare să piardă ocazia de a iubi, în mod tragic, în ultimul moment.
Nu ştiu dacă în ultimul moment. Poate că se uită în urmă şi se gândesc la un moment în care totul ar fi putut să fie diferit. Este tentant să se gândească că a fost doar un capriciu al sorţii. Dar de fapt, sunt nişte lucruri colosale care îi fac să piardă nu numai dragostea dar şi ceva esenţial în viaţă.
