Despre vagabonzi si majordomi

Intrebari pentru: KAZUO ISHIGURO
Interviu de Susannah Hunnewell
Publicat in The Paris Review editia de primavara 2008

Aţi scris ceva in scoală?

Da. Am frecventat o scoală primara locala unde se experimentau metode moderne de predare. Era pe la mijlocul anilor 60, iar şcoala mea nu avea lecţii prestabilite si erau mulţumiţi de situaţie. Puteai sa te distrezi cu calculatoare de mână sau puteai sa faci vaci din lut sau puteai scrie poveşti. Aceasta era activitatea preferată pentru ca era sociabilă. Scriai un pic, apoi citeai lucrurile celorlalţi, şi cu voce tare ce ai scris tu. Am creat un personaj pe care l-am numit Mr. Senior, numele unui conducător de la o echipa de cercetaşi din care făcea parte prietenul meu. Mi s-a părut un nume grozav pentru un spion. In vremea aceea îmi plăcea mult Sherlock Holmes. Scriam o pastişă după un roman poliţist victorian care începea cu un client care începe să spună o poveste lungă. Dar petreceam mult timp decorându-ne cărţile pentru a arăta exact ca ediţiile paperback pe care le vedeam in magazine - desenam găuri lăsate de gloanţe pe coperta din faţă şi puneam citate din ziare pe partea din spate. “Genial, tensiune înfiorătoare.” —Daily Mirror.

Credeţi că această experienţă v-a afectat, ca scriitor?

Era amuzant, şi m-a făcut să privesc poveştile ca fiind nişte lucruri obţinute fără efort. Ideea asta mi-a rămas, cred. Nu am fost niciodată intimidat de ideea de a fi nevoit să compun o poveste. A fost întotdeauna un lucru relativ uşor pe care oamenii îl fac intr-o atmosferă relaxantă.

Care a fost următoarea dumneavoastră obsesie, după cărţile poliţiste?

Muzica rock. După Sherlock Holmes, nu am mai citit până pe la douăzeci de ani. Dar cântam la pian de la cinci ani. Am început să cânt la chitară când aveam cincisprezece ani şi am început să ascult muzică pop —discuri pop destul de groaznice—când aveam unsprezece ani. Mi se păreau minunate. Primul disc ce mi-a plăcut cu adevărat a fost Tom Jones cu “The Green, Green Grass of Home.” Tom Jones este galez, dar “The Green, Green Grass of Home” este un cântec de cowboy. Cânta melodii despre viaţa cowboy-lor pe care îi ştiam de la televizor.

Aveam un mini reportofon Sony pe care tatăl meu îl adusese din Japonia şi înregistram direct de la difuzorul radioului, un fel de download timpuriu. Încercam să înţeleg cuvintele de pe această înregistrare foarte proastă plină de bâzâituri. Apoi, când am împlinit treisprezece ani, am cumpărat, chiar atunci când a apărut, John Wesley Harding, primul meu album al lui Dylan.

Ce vă plăcea la el?

Versurile. Bob Dylan era un textier grozav, mi-am dat seama imediat. Chiar şi atunci eram sigur de două lucruri, că ştiu ce înseamnă nişte versuri bune şi nişte filme cu cowboy bune. În ceea ce-l priveşte pe Dylan, presupun că a fost primul meu contact cu versurile suprarealiste sau scrise cu tehnica stream of consciousnes. Şi l-am descoperit pe Leonard Cohen, care aborda versurile dintr-un punct de vedere literar. Publicase două romane şi câteva volume de poezie. Pentru un evreu, reprezentările sale erau destul de catolice. Mulţi sfinţi şi madone. Era ca un chanteur francez. Mi-a plăcut ideea că un muzician poate face absolut totul singur. Îţi scrii, cânţi şi orchestrezi propriile cântece. Mi s-a părut interesant, şi am început să scriu melodii.

Care a fost primul dumneavoastră cântec?
Era ca o melodie a lui Leonard Cohen. Cred că primul vers era “Will your eyes never reopen, on the shore where we once lived and played.”

Era un cântec de dragoste?

Un aspect care te atrăgea la Dylan şi Cohen este că nu ştiai despre ce sunt melodiile. Te chinui să te exprimi, dar te confrunţi mereu cu lucruri pe care nu le înţelegi complet şi trebuie să te preface că le înţelegi. De multe ori aşa e viaţa când eşti tânăr, şi ţi-e ruşine să o recunoşti. Într-un fel, versurile lor reprezintă această stare.

Când la vârsta de nouăsprezece ani v-aţi urcat din nou în avion, unde aţi plecat?

Am plecat în America. Fusese ambiţia mea de ceva timp. Eram obsedat de cultura americană. Am strâns bani lucrând la o companie de produse pentru bebeluşi. Împachetam mâncarea pentru bebeluşi şi verificam filme de 8 mm numite “Quads Are Born” şi “Caesarean” să nu aibă defecte. În aprilie 1974, am luat un avion al unei companii canadiene, cea mai ieftină metodă de a ajunge acolo. Am aterizat în Vancouver şi am trecut graniţa cu autobuzul în mijlocul nopţii. Am stat trei luni în Statele Unite, călătorind cu un dolar pe zi. În perioada aceea toată lumea avea o atitudine romantică referitoare la astfel de lucruri. Trebuia să îţi găseşti în fiecare noapte un loc în care să dormi. Era o întreagă reţea de tineri care făceau autostopul pe coasta de vest.

Eraţi hippie?

Presupun că eram, cel puţin la modul superficial. Părul lung, mustaţă, chitară, rucsac. În mod ironic, toţi credeam că suntem deosebiţi. Am făcut autostopul pe autostrada de pe coasta Pacificului, prin Los Angeles, San Francisco, şi prin California de nord.

Cum vi s-a părut experienţa?

Mi-a depăşit aşteptările. Uneori era foarte stresant. Am călătorit cu un tren de marfă din Washington prin Idaho către Montana. Eram cu un tip din Minnesota, şi ne-am petrecut noaptea la o misiune. Era un loc destul de jegos. Trebuia să te dezbraci la uşă şi să intri la duş cu toţi ciudaţii. Mergeai pe vârfuri prin bălţi negre şi la capătul celălalt îţi dădeau nişte pijamale şi dormeai în paturi supraetajate. În dimineaţa următoare, mergeam în gară cu nişte vagabonzi. Nu aveau nici o legătură cu această cultură a autostopiştilor care consta în mare parte din studenţi şi fugari. Călătoreau cu marfare şi mergeau din mahala în mahala prin diverse oraşe. Trăiau din donarea de sânge. Erau alcoolici. Erau săraci şi bolnavi şi arătau îngrozitor. Nu era nimic romantic la ei. Dar ne dădeau multe sfaturi bune. Ne spuneau sa nu sărim din tren din mers pentru că o să murim, dacă cineva încearcă să se urce în vagonul vostru, să-l împingem afară. Nu contează dacă ar putea să moară, va vrea să ne fure ceva şi am fi blocaţi cu el până la prima oprire. Dacă adormeam ne-ar fi aruncat din tren doar pentru cinzeci de dolari.

Aţi scris vreodată despre această călătorie?

Ţineam un jurnal, un fel de proză de tip pastişă în genul lui Kerouac. În fiecare zi scriam ce se întâmplă: Ziua 36. M-am întâlnit cu cutare. Am făcut asta. Când am ajuns acasă, am luat jurnalele acestea groase şi am ales două episoade pe care le-am elaborat folosind naraţiunea la persoana întâi. Unul era despre perioada în care mi s-a furat chitara în San Francisco. Pentru prima oară mă gândeam la structură. Adoptasem însă în proza mea un ciudat dialect transatlantic dar pentru că nu eram american suna fals.

Privind în urmă, la primul roman publicat, Amintirea palidă a munţilor, ce părere aveţi acum despre el?

Ţin foarte mult la el, dar cred că este prea derutant. Sfârşitul este ca un puzzle. Nu obţii nici un câştig artistic derutând oamenii atât de mult. Era vorba doar de lipsă de experienţă —aprecierea greşită a ceea ce este prea evident sau prea subtil. Chiar şi atunci sfârşitul mi se părea nesatisfăcător.

Ce aţi încercat să realizaţi?

Să spunem că cineva vorbeşte despre un prieten comun, şi este nervos din cauza lipsei de hotărâre a acestui prieten cu privire la o relaţie în care se află. Devine furios. Apoi realizezi că îşi însuşeşte situaţia prietenului pentru a vorbi despre sine însuşi. Credeam că acesta este un mod interesant de a nara un roman: un personaj căruia i se pare prea dureros sau ciudat să vorbească despre propria viaţă îşi însuşeşte povestea altcuiva pentru a o spune pe a sa. Petrecusem mult timp lucrând cu oameni fără adăpost, ascultând poveştile oamenilor despre cum au ajuns într-un loc şi devenisem foarte sensibil la faptul că nu-şi spuneau poveştile în mod direct.

În Amintirea palidă a munţilor, naratorul este o femeie de vârstă mijlocie iar fiica ei s-a sinucis. Acest lucru este anunţat la începutul romanului. Dar în loc să explice cum s-a ajuns la asta, ea începe să-şi amintească o prietena pe care o avea în Nagasaki, după al doilea război mondial. Mă gândeam că cititorul se va întreba de ce este vorba de altceva, ce simte ea despre moartea fiicei, de ce s-a sinucis fiica. Speram că cititorii vor realiza că povestea fiicei este spusă prin cea a prietenei. Dar deoarece nu am ştiut cum să reproduc textura memoriei, a trebuit să recurg la nişte artificii la sfârşit, când o scenă din Japonia se amestecă cu o scenă care s-a întâmplat, in mod evident, mai recent. Chiar şi acum, când particip la un eveniment pentru a vorbi despre ultima mea carte, cineva întreabă dacă femeile acelea erau de fapt una şi aceiaşi sau ce se întâmplă la sfârşit, pe pod când “tu” devine “noi”?

Aţi spune că programul de scris v-a ajutat să deveniţi scriitor?

De fapt, eu am încercat să devin compozitor, dar această uşă nu mi s-a deschis. Am plecat în partea de est a Angliei, toată lumea m-a încurajat, şi în câteva luni publicasem poveşti în reviste şi obţinusem un contract pentru primul meu roman. Acest lucru m-a ajutat, tehnic, ca scriitor. Nu mi s-a părut niciodată că scriu cu uşurinţă proză interesantă. Proza mea este destul de banală. Cred că sunt bun la ciorne. Pot să mă uit la o ciornă şi îmi vin multe idei pentru următoarea.

Cum aţi ajuns la un fundal englezesc pentru Rămăşiţele zilei ?

A început cu o glumă a soţiei mele. Un jurnalist urma să vină să-mi ia un interviu referitor la primul meu roman. Iar soţia mea a zis: Nu ar fi amuzant dacă persoana aceasta care vine ţi-ar pune nişte întrebări serioase, solemne despre roman şi tu te-ai preface că eşti majordomul meu? Ni s-a părut o idee foarte amuzantă. De atunci am devenit obsedat de metafora majordomului.

Metaforă pentru ce?

Pentru două lucruri. Unul este un fel de răceală emoţională. Majordomul englez trebuie să fie foarte rezervat şi să nu aibă nici un fel de reacţie personală la ce se întâmplă în jurul lui. Părea o metodă bună de a accesa englezismul nostru sau partea universală din noi care se teme să se implice emoţional. Cealaltă semnificaţie este majordomul ca emblemă a unei persoane care lasă pe alţii să ia marile decizii politice. Acesta îşi spune că va face tot ce poate pentru a servi o persoană, şi prin aceasta va contribui la societate, dar el însuşi nu va lua nici o decizie importantă. Mulţi dintre noi ne aflăm în această poziţie, fie că trăim sau nu în democraţie. Majoritatea dintre noi nu ne aflăm acolo unde se iau marile decizii. Ne facem treaba şi ne mândrim cu asta, şi sperăm că mica noastră contribuţie va fi folosită cum trebuie.

Eraţi fan al lui Jeeves?

Jeeves m-a influenţat foarte mult. Nu numai Jeeves, dar toate personajele majordom care au existat în filme. Erau amuzanţi într-un mod subtil. Nu era comedie bufă. Era un fel de patos în felul în care aveau întotdeauna o expresie neutră atunci când situaţia necesita o expresie disperată. Jeeves era culmea acestei atitudini.

Dar şi încercam în mod intenţionat să scriu pentru o audienţă internaţională. Era o reacţie, cred, împotriva obtuzităţii din ficţiunea engleză a generaţiei dinaintea mea. Privind în urmă nu ştiu dacă era o acuzaţie întemeiată sau nu. Eram însă conştienţi că trebuie să ne adresăm unei audienţe internaţionale şi nu numai engleze. Unul din felurile în care puteam face asta era luând un mit englezesc cunoscut internaţional – în cazul acesta, majordomul englez.

V-aţi documentat mult?

Da, dar am aflat cu surprindere că existau foarte puţine informaţii scrise de către servitori despre servitori, având în vedere că o mare parte din oamenii acestei ţări erau angajaţi în domeniul acesta înainte de al doilea război mondial. Era uimitor faptul că atât de puţini s-au gândit că viaţa lor valorează ceva. Majoritatea lucrurilor din Rămăşiţele zilei despre ritualurile condiţiei de servitor sunt inventate. Când Stevens vorbeşte despre “planul personalului,” este o idee inventată.

În această carte, şi în multe din romanele dumneavoastră, personajul principal pare să piardă ocazia de a iubi, în mod tragic, în ultimul moment.

Nu ştiu dacă în ultimul moment. Poate că se uită în urmă şi se gândesc la un moment în care totul ar fi putut să fie diferit. Este tentant să se gândească că a fost doar un capriciu al sorţii. Dar de fapt, sunt nişte lucruri colosale care îi fac să piardă nu numai dragostea dar şi ceva esenţial în viaţă.