Marian Keyes - Anybody Out There

Titlu original: Anybody Out There
Autor: Marian Keyes
Lungime: 590 - pe nerasuflate
Atmosfera: un fel de râsu'-plânsu'
Citibilitate: ridicata
Recomand: da...de ce nu

Nu mi se intampla prea des sa citesc chick-lit...de fapt nu am mai facut-o de pe vremea "Bridget Jones". Desi genul mi se pare usurel, amuzant si relaxant, nu imi este indeajuns de drag pentru 1. a da banii pe cartile de acest fel si 2. a pierde prea mult timp cu ele. E adevarat ca timp nu pierzi chiar atat de mult cu ele fiindca se citesc dintr-o rasuflare si sunt echivalentul comediilor romantice care ne indulcesc unele seri mai girlie.
Din multe puncte de vedere mi-a placut acest roman care te face sa-l plimbi cu tine peste tot, desi nu este tocmai cel mai mititel volum si nici nu prea incape in orice geanta. Autoarea stie ce trebuie sa faca pentru a-si atrage cititorii intre paginile cartii si pentru a-i pastra acolo pentru o perioada cat mai indelungata si cu beculetul de interes aprins. Limbajul este simplu si deloc greu de urmarit. La fel si subiectul, o tanara cu jobul perfect (marketing pentru o linie de cosmetice) isi pierde sotul si incearca sa reia legatura cu el prin diverse metode. Recuperarea ei fizica dar mai ales cea mentala dureaza mai mult decat ar vrea ea sa creada si de-abea tarziu dupa mijlocul romanului (mult dupa ce cititorul si-a dat seama) reuseste sa recunoasca faptul ca sotul ei este mort.
Autoarea a descoperit cu siguranta secretul succesului si il foloseste din plin. Suspansul este la maxim inca de la inceputul cartii cand nu suntem prea siguri ce, unde si cum s-a intamplat. Personajul cu pricina - Anna se comporta ca si cum lucrurile s-ar afla pe calea cea buna cand ea de fapt este free falling, asa cum te-ai si astepta probabil de la o tanara vaduva. Recuperarea ei este emotionanta si poate ca iti si stoarce ceva lacrimi daca, in stilul caracteristic girlie, te identifici si te transpui in pielea personajului - lucru care nu este deloc greu de facut. Autoarea pare sa aiba fler pentru a iti induce acea stare de comuniune cu personajul si o simpatizezi fara sa-ti dai seama.
Da, stiu ca este chick-lit, si poate ca v-ati astepta de la mine sa nu fiu atat de indulgenta cu ea, dar mie chiar mi s-a parut ok. Daca ma gandesc mai bine, pot sa compar cartea cu genul celor politiste. Atata timp cat nu citesti exclusiv asa ceva, de ce nu?! E o gura de aer proaspat, o buna ocazie de reflectie asupra partii noastre mai sentimentale si o lectura usoara, de buzunar.

Stephane Audeguy - Teoria norilor

Titlu original: La Theorie des nuages
Autor: Stephane Audeguy
Lungime: vreo 300 ce par 600
Atmosfera: lipseste
Citibilitate: poate altadata
Recomand: not really, no

Teoria norilor se zice ca ar fi fost o mare revelatie in Franta anului 2005. Autorul mi-era deja cunoscut dintr-un mic compendiu de morti ciudate pe care l-am citit mai demult asa ca am zis ca merg la sigur cu ea. Din nefericire, asteptarile mi-au fost in mare parte inselate si am reusit sa o termin dar cu mari chinuieli: fiecarei pagini i-a corespuns un cascat sau cel putin o scarpinatura dupa ureche; cred ca sunt si mai grea cu cateva kg pentru ca la fiecare 10 pagini ma mai duceam un pic la bucatarie sa-mi iau ceva de rontait. Am avut parte de doar 2 momente "aha": atunci cand am descoperit ca de fapt, toata polologhia cu norii este o pregatire sau poate o metafora pentru prezentarea celui mai important nor as yet - mai precis cel care s-a ridicat deasupra orasului Hirosima. Al doilea moment este legat de acelasi subiect si este vorba de metoda incredibila prin care un personaj important din carte pare a fi scapat de ingrozitoarele efecte ale exploziei bombei nucleare aflandu-se, in acel moment, sub apa. Am avut parte chiar de o secunda de emotie atunci cand acest copil a iesit de sub apa si in jurul lui nu mai exista nimic. Am facut apoi legatura cu adultul care a uitat complet cativa ani bun din viata sa...crezandu-se de fapt cu nu stiu cati ani mai tanar. De fapt, daca ma gandesc mai bine, partea aceasta a romanului nu a fost rea deloc. Excentricul creator de moda care isi rememoreaza treptat primii ani de viata in Hiroshima este un personaj interesant si care te imbie sa citesti mai departe. Poate exact datorita lui nu am lasat cartea din mana la prima insirare plicticoasa a tipurilor de nori si a felului in care se infatiseaza ei pe cer.
Desi inteleg legatura metaforica dintre aceste teorii plictisitoare despre nori si punctul sau subiectul culminant al cartii tot mi se pare o mare pierdere. Acele pagini chinuitoare in care nu aflam decat in ce parte se misca nori, in ce forma, cine ii mai studiaza si cine mai scrie despre ei si cum exista impunsaturi si certuri pana si intre cercetatorii care se ocupa de acest subiect fascinant, sunt de-a dreptul enervante. Daca nu exista pe undeva si un savant care o ia razna si incepe sa fotografieze parti anatomice ale femeilor in loc de atat de interesanti sai nori, cred ca renuntam dinainte de jumatatea cartii. Asa, mai hlizindu-ma de nebunia unuia care descopera sexul dupa 35 de ani si i se pare o adevarata revelatie...mai emotionandu-ma cu japonezul tragic si povestea sa despre singuratate si moarte am ajuns la capat.
Acum ca am scris despre asta.... parca nu mi se mai pare asa o pierdere de timp. Parca totusi, cele doua personaje ciudate au meritat efortul...si parca nu am mai citit pana acum povesti romantate despre tragedia de la Hiroshima. Si parca nici despre istorie nu mai discutasem demult.
Deci nu...poate ca totusi nu a fost asa rau. :)

Salman Rushdie - Shalimar Clovnul

Titlu: Shalimar Clovnul
Autor: Salman Rushdie
Lungime: 466 pagini - se simt
Atmosfera: bizara = interesanta+plictisitoare pe alocuri
Citibilitate: destul de scazuta, mai ales prin pasajele politice
Recomand: da, doar daca ati citit si altceva de Rushdie

"Libertatea nu e un ceai dansant. Libertatea inseamna razboi."

Am inceput sa citesc acest roman cu pofta unui copil aflat in bucataria bunicii. M-am indragostit de scrisul lui Rushdie...nici eu nu mai stiu cand. Probabil citind Copiii din miez de noapte si apoi din nou citind Harun si marea de povesti desi am fost un pic dezamagita de Seducatoarea din Florenta dar nu intr-atat incat sa renunt de tot la scriitor. Am cautat, ca si alta data elementele de realism magic pe care le iubesc atat de mult. Nu le-am gasit in masura in care mi-as fi dorit dar romanul este cu siguranta unul demn de luat in seama.
Povestea este una in stilul caracteristic Rushdie - razbunare, furie, politica si istorie, toate impletite cu o doza aproape invizibila de romantism si sentimentalism. Initial ai impresia ca va fi vorba despre o poveste de dragoste dar iubirea nu prea se observa decat printre crapaturi si atunci invaluita in amaraciune si/sau furie. In mod ciudat, nu mi-a displacut acest lucru in totalitate desi recunosc ca am sarit peste unele pasaje mult mai politice decat ma intereseaza pe mine. Se vede si aici pasiunea autorului pentru astfel de subiecte.
Tot un motiv recurent la el este haosul care se produce atunci cand diverse confesiuni religioase si/sau culturi se amesteca. Personajele principale ale romanului sunt doi indragostiti care indraznesc sa se casatoreasca in ciuda faptului ca sunt de religii diferite. Desi sunt sustinuti de comunitate si totul pare sa le mearga bine, aceasta diferenta apasa asupra lor si pare a le aduce ghinion. Motivele pentru care acestia ajung intr-o situatie mai mult decat nefericita nu tine strict de diferenta de religie dintre ei dar pare a atarna deasupra lor ca un blestem. De asemenea, pragul dintre modernitate si traditionalism este unul periculos de trecut si concluzia generala este ca aceasta trecere mai bine ar fi evitata.
Nu vreau sa va povestesc prea mult despre ce e vorba, pentru ca e una dintre cartile pe care ar fi pacat sa le cititi stiind despre ce e vorba. Eu una, am asteptat cu nerabdare sa dau peste bucatile din roman care ma interesau cel mai mult si anume cele referitoare la cuplul de care ziceam mai sus si povestea lor, dar pe alocuri, a fost interesanta si educativa si lectia de istorie recenta(conflictele dintre India si Pakistan referitor la provincia Casmir).
Scriitura pare un pic diferita de celelalte carti ale lui pe care le-am citit eu. Parca se impiedica uneori, se pierde in detalii si apoi isi revine admirabil si te surprinde cu pasaje de poveste, la limita dintre realitate si fantastic. Este un roman complex, care trebuie rumegat si citit in liniste. La sfarsit...parca te si simti mandru ca ai reusit sa-l termini. :)