Stephane Audeguy - Teoria norilor

Titlu original: La Theorie des nuages
Autor: Stephane Audeguy
Lungime: vreo 300 ce par 600
Atmosfera: lipseste
Citibilitate: poate altadata
Recomand: not really, no

Teoria norilor se zice ca ar fi fost o mare revelatie in Franta anului 2005. Autorul mi-era deja cunoscut dintr-un mic compendiu de morti ciudate pe care l-am citit mai demult asa ca am zis ca merg la sigur cu ea. Din nefericire, asteptarile mi-au fost in mare parte inselate si am reusit sa o termin dar cu mari chinuieli: fiecarei pagini i-a corespuns un cascat sau cel putin o scarpinatura dupa ureche; cred ca sunt si mai grea cu cateva kg pentru ca la fiecare 10 pagini ma mai duceam un pic la bucatarie sa-mi iau ceva de rontait. Am avut parte de doar 2 momente "aha": atunci cand am descoperit ca de fapt, toata polologhia cu norii este o pregatire sau poate o metafora pentru prezentarea celui mai important nor as yet - mai precis cel care s-a ridicat deasupra orasului Hirosima. Al doilea moment este legat de acelasi subiect si este vorba de metoda incredibila prin care un personaj important din carte pare a fi scapat de ingrozitoarele efecte ale exploziei bombei nucleare aflandu-se, in acel moment, sub apa. Am avut parte chiar de o secunda de emotie atunci cand acest copil a iesit de sub apa si in jurul lui nu mai exista nimic. Am facut apoi legatura cu adultul care a uitat complet cativa ani bun din viata sa...crezandu-se de fapt cu nu stiu cati ani mai tanar. De fapt, daca ma gandesc mai bine, partea aceasta a romanului nu a fost rea deloc. Excentricul creator de moda care isi rememoreaza treptat primii ani de viata in Hiroshima este un personaj interesant si care te imbie sa citesti mai departe. Poate exact datorita lui nu am lasat cartea din mana la prima insirare plicticoasa a tipurilor de nori si a felului in care se infatiseaza ei pe cer.
Desi inteleg legatura metaforica dintre aceste teorii plictisitoare despre nori si punctul sau subiectul culminant al cartii tot mi se pare o mare pierdere. Acele pagini chinuitoare in care nu aflam decat in ce parte se misca nori, in ce forma, cine ii mai studiaza si cine mai scrie despre ei si cum exista impunsaturi si certuri pana si intre cercetatorii care se ocupa de acest subiect fascinant, sunt de-a dreptul enervante. Daca nu exista pe undeva si un savant care o ia razna si incepe sa fotografieze parti anatomice ale femeilor in loc de atat de interesanti sai nori, cred ca renuntam dinainte de jumatatea cartii. Asa, mai hlizindu-ma de nebunia unuia care descopera sexul dupa 35 de ani si i se pare o adevarata revelatie...mai emotionandu-ma cu japonezul tragic si povestea sa despre singuratate si moarte am ajuns la capat.
Acum ca am scris despre asta.... parca nu mi se mai pare asa o pierdere de timp. Parca totusi, cele doua personaje ciudate au meritat efortul...si parca nu am mai citit pana acum povesti romantate despre tragedia de la Hiroshima. Si parca nici despre istorie nu mai discutasem demult.
Deci nu...poate ca totusi nu a fost asa rau. :)