Kobo Abe - Femeia nisipurilor
Autor: Kobo Abe
Lungime: 186 pagini
Atmosfera: apasatoare
Citibilitate: suprarealista
Recomand:nu
In mod evident, literatura provenita dintr-un colt de lume atat de indepartat de noi nu poate sa nu ni se para macar un pic ciudata. Desigur ca simbolurile si semnificatiile vor fi altele, atmosfera diferita si temele stranii. Si asta insa este tot un fel de discriminare asa ca poate ar fi trebuit sa citesc Kobo Abe fara sa ma gandesc la numele sau nationalitatea sa.
M-am urnit greu printre paginile acestui roman. Kobo Abe este un scriitor atent si precis: descrie tot de la sentimente si trairi greu de pus in cuvinte pana la detalii de genul formei si culorii unor picioruse de musca. Talentul sau mi-a fost evident inca de la inceput chiar daca povestea in sine m-a plictisit in mare parte. Pana spre jumatatea micului roman, nu reusisem inca sa identific scopul tuturor acelor descrieri nesfarsite. Intr-adevar, intregul roman se simte ca o descriere.
Privind in urma insa sunt totusi in stare sa identific cateva teme frumos, chiar admirabil conturate. Personajul principal al romanului, un nefericit profesor pasionat de entomologie este un puternic simbol al singuratatii. Singur acasa, la scoala, in perindarile sale dupa insecte si chiar si in teribilul sechestru in care se va trezi pe neasteptate. Este in permanenta singur si sechestrat in propria lui existenta lucru care il apasa intr-atat incat, in final renunta sa mai lupte.
Aflandu-se in cautarea unei specii noi de insecte se trezeste rapit de niste sateni care traiesc printre nisipuri si supus unei munci sisifice de inlaturare a nisipului din vagauna in care locuieste. Initial este in permanenta revoltat, cum este de asteptat, isi doreste mereu sa fuga. Nici macar prezenta unei femei mai mult sau mai putin intr-o situatie asemanatoare nu il consoleaza. Situatia in care se gaseste personajul este absurda si apasatoare la fel si atmosfera generala a cartii. Totul pare o metafora amara si deloc subtila. Viata este grea, conditiile insuportabile si nu ne ramane decat sa ne resemnam.
Intr-adevar, cartea are ceva apasator, parca ajungi in alt univers coplesit de durere si resemnare. Mie mi-a placut romanul. E greu de digerat, insa finalul schimba perspectiva asupra intregii povesti. El rezuma, in fond, esenta naturii umane: de a se resemna si de a transforma insuportabilul in cotidian.
pe mine m-a prins, mi-a placut. am citit-o acum cativa ani, si nu-mi amintesc multe detalii. cartea a ramas in romania. tre s-o caut la biblioteca, oricat incerc nu-mi amintesc cum se termina si incepe sa ma obsedeze. partea de captivitate mi-a dat stare de agitatie interna, asta imi maintesc foarte clar. ce ciudat.
Izabela, mie imi este greu sa accept tema aceasta pe care tu o numesti esenta naturii umane. Cred, din contra, ca tocmai lupta este cea care ne carcterizeaza asa ca astfel de personaje care renunta imi sunt destul de antipatice.
Dana, si eu m-am simtit agitata si usor enervata citind despre captivitatea personajului. In final acesta ramane singur in groapa de nisip si renunta la a mai incerca sa fuga. Se resemneaza si dupa 7 ani este tot acolo - de bunavoie.
Trimiteți un comentariu