Salman Rushdie - Seducatoarea din Florenta

In mod intamplator, am incheiat acest an de lecturi la fel cum l-am inceput: cu Salman Rushdie. Desi Midnight's Children mi-a placut extrem de mult, nu stiu cum am facut de nu am mai citit nimic de el pana acum cand, fiind dansul in vizita in tara, au aparut niste oferte pe la edituri. Si uite asa m-am apucat si eu de taiat de pe lista carti pe care imi doream sa le citesc.

Despre Seducatoarea din Florenta pot spune ca nu m-a prins de la inceput. Mi s-a parut haotica si cam alandala...imi amintea putin de My name is Red. Cu siguranta nu e o carte de citit in fuga ci una de rumegat. Pe parcurs, m-am atasat de ea si am lasat-o din mana cu parere de rau.

Tot citind-o, privirile-mi alunecau inspre biblioteca unde ma asteapta cuminti primele doua volume din 1001 de nopti. Intr-un fel ciudat, romanul lui Rushdie mi-a trezit pofta pentru cel pe care ma stradui acum sa-l adaug bibliotecii mele. Povesti in povesti, in povesti... imaginatia este personajul preferat de Rushide si pare sa profite de el la maxim. Personajele imaginare isi plasmuiesc singure companioni imaginari, sotii imaginare dar perfect capabile sa-si conduca barbatii, sfinte inchipuite care vindeca boli doar prin puterea propriului parfum.
Ce mi-a placut mult la aceasta poveste este ca toate femeile sunt frumoase - unele de-a dreptul superbe, altele atat de bine descrise incat par frumoase chiar si stiindu-le la o varsta inaintata. sau avand o ocupatie nu tocmai flatanta. Pentru mine, aceasta este the ultimate magic of reading...faptul ca pot vedea frumosul cititndu-l, la fel de bine cum l-as vedea cu ochii.
Rushdie concepe un basm rafinat, scris cu atentie, plin de detalii evident cizelate si bine rumegate. Se stie cu talent si nu te lasa sa uiti asta nici macar pentru un rand. Ca intotdeauna, combinatia de realitate si fantastic presarate cu un pic de ironie,,nu da gres, cel putin nu in ceea ce ma priveste. Cine si-ar fi inchipuit ca in uraciunea asta de perioada in care traim, mai pot fi inventate basme atat de frumoase...

Ce rost au povestile care nici macar nu sunt adevarate?

Eu nu mi-am pus niciodata aceasta intrebare...ce rost au povestile care nici macar nu sunt adevarate? Pai, doar de-aia sunt povesti, nu? Pentru ca nu sunt adevarate. Si fie ca au un rost sau nu, ceea ce conteaza este ca ele ne invata sa ascultam, sa ne bucuram, sa ne intristam, sa citim, sa vedem lucruri ascunse si miraculoase in treburi altfel cam banale, sa traim intr-o fantezie ca si cum ar fi realitate si sa acceptam realitatea mai usor indiferent cat de dificila si uracioasa ar fi.

Am descoperit cu placere aceasta carticica pe care Salman Rushdie a scris-o pentru a-si indeplini promisiunea facuta fiului ca va scrie o carte pe care sa o poata citi si acesta. M-a induiosat povestea ei inca inainte de a o citi caci asa sunt eu...citesc sentimental si ma influenteaza astfel de detalii.
Nu cred insa ca mi-ar fi placut mai putin chiar si fara sa fi stiut acel detaliu. Este o poveste minunata pe care cu greu am lasat-o din mana. Ca intotdeauna in cazul cartilor care-mi plac, mi-as fi dorit sa raman sub plapuma pana o termin. Este intr-adevar o poveste de rumegat la caldurica cu o cana de ceai si pisica-n brate.
Nu am reusit sa ma hotarasc, insa, in ce masura ar putea fi citita si de un copil. Pare totusi un pic prea complexa pentru atentia de scurta durata a copiilor. Personajele sunt multe si complexe, dar sunt bine definite si descrise in detaliu ceea ce e bine pentru ca altfel, avand in vedere si numele lor ciudate, ar fi cam greu de retinut si de deosebit.
Povestea este una fascinanta, tocmai prin abundenta detaliilor si a nouatii personajelor. Pentru un cititor nefamiliarizat cu locuri si personaje din cultura indiana, intreaga poveste pare fantastica si poate un pic inaccesibila. Trebuie intai sa te obisnuiesti cu denumirile si numele folosite pentru ca de-abea apoi sa accesezi realitatea povestii. La sfarsitul cartii exista chiar si un mic index al numelor si ce inseamna ele care e util...mai ales daca il descoperi inainte de a avansa prea mult in lectura, ceea ce la mine nu s-a intamplat. :)
Am citit despre realismul magic al lui Rushdie si desi il consider un bun reprezentant al acestui curent literar nu consider Harun ca facand parte din el. Nici un moment, pe parcusul lecturii nu am avut senzatia de realism. Este in mod clar, declarat si fara ascunzisuri o poveste. Cu toate elementele ei componente de la duhuri, animale zburatoare, puteri miraculoase si pana la eroi, printese rapite si finaluri fericite. S-a vorbit mult si despre alegoria acestei povesti. Sincera sa fiu, nu m-am gandit prea mult la alegorii in timpul lecturii. Am savurat pe deplin tara tacerii(Chup) si tara bârfei(Gup), armata formata din carti, oceanul de povesti cu pestii lui sanitari, duhurile care faceau legatura intre lumea trista de "jos" si lumea povestilor. Si nici nu prea vreau sa-mi stric placerea cu analize pe text si dezvaluiri plictisitoare ale sus numitelor alegorii.
E o poveste frumoasa, inedita, plina de fantezie si zambete la tot pasul. Si gata! :) Luati de cititi!

Isabel Allende - Despre dragoste si umbra

Dintre toate romanele Isabelei Allende, Despre dragoste si umbra m-a impresionat cel mai putin. Ma asteptam la o multitudine de detalii, la povesti imbinate perfect si personaje misterioase, la granita dintre realitate si fantezie si nu am gasit nimic de genul acesta.
Naratiunea mi s-a parut haotica iar personajele dezvoltate prea putin, nu impresioneaza cu nimic. Total necaracteristic prozei lui Isabel Allende, povestea e fada in ciuda aparentei straluciri. Pare un roman scris la repezeala, o ciorna mai degraba, cu multe idei scrise cu liniuta dar nici o fraza elaborata. Desi subiectul nu este unul prost, scriitura pare complet lipsita de pasiune.
Nu pot da un motiv exact pentru care acest roman mi-a lasat asa un gust amar si am ramas atat de dezamagita. Poate, in prisma pasiunii pe care am facut-o pentru autoare, am asteptat prea mult de la el.
Adevarul este ca l-am terminat repede si l-am uitat la fel de repede.