Invidie

In timp ce altii se aflau in mijlocul evenimentelor, ascultându-l pe Rushdie being all charismatic, audiind Seducatoarea din Venetia, punând întrebari stupide si, all in all, bucurându-se de faptul ca sunt bucureşteni si pot participa la tot felul de evenimente interesante(vezi Gaudeamus) fara sa dea 100lei pe transport, eu musteam de ciuda şi invidie consolându-mă cu un nou-achiziţionat teanc de cărţi. Sâc!

P.S. Se pronunţa [Ruşdi] !

Craiasa Zapezii – H. C. Andersen

Imi plac foarte mult povestile. Cu ele mi-am inceput aventurile in lumea lecturii si chiar si acum  citesc cu placere povesti pentru copii. Nu de putine ori imi doresc diverse volume frumos colorate si prezentate, povesti mai vechi sau mai noi, cunoscute sau nu si mai tot timpul sfarsesc prin a le cumpara. Nu stiu exact daca pregatesc aceasta biblioteca pentru cineva sau pur si simplu imi satisfac niste dorinte ramase din copilarie. Ideea este ca ma bucura atat de tare acesti mici achizitii incat uneori ma uit in biblioteca si ma simt ca o fetita in lumea ei fermecata.

Asa s-a intamplat si cu aceasta carte care mi-a indulcit o zi grea si obositoare. Craiasa zapezilor a fost dintotdeauna povestea mea preferata. Imi amintesc si acum cat de mandra am fost de mine cand am citit-o singura in intregime(fiind o poveste mai lunguta).

In mod evident, sentimentul nu e acelasi acum…cand am atatia ani si atatea lecturi in spate. De fapt, se pare ca mintea mea este putin prea analitica acum si nu prea am reusit sa ma bucur de lectura asa cum s-a intamplat atunci. Mi-am amintit cu drag povestea dar mi s-a parut…goala, intr-un fel…rasfirata si cam repezita. E drept ca dupa ce citesti povesti mai ample si cu o multime de detalii, e greu sa te mai bucuri de lucrurile simple.

In orice caz, m-am bucurat tare mult de editia aceasta dragalasa si ingrijita.

 

Arthur C. Clarke - Sfarsitul copilariei

Titlu original: Childhood's End
Traducere: Cristiana Visan

Nu am fost niciodata prea pasionata de SF dar in ultima vreme simt foarte mult nevoia de lecturi usoare asa ca am zis ca pot sa mai recuperez la capitolul acesta. Nu am ştiut prea bine cu ce sa încep aşa că am luat la nimereală din colecţia Cotidianul acest roman al lui Arthur C. Clarke.
Ca în cazul oricărui roman SF, am început lectura cu reticenţă care ulterior s-a mărit atunci când am relizat că se tratează subiectul extratereştrii. Cred că asta se datorează în mare parte suprasaturaţiei de care suferim în acest domeniu. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt atât de înfumurată încât să cred că suntem singurele fiinţe inteligente din această infinitate în care trăim. Dar, de la aceasta şi până la poveşti exagerate cu extratereştrii e tare lung drumul. :)
În ciuda acestor prejudecăti de care sufăr (şi pe care le recunosc şi mi le asum) am descoperit un roman acceptabil, chiar interesant si atrăgător.
Este o lectură uşoară, o carte de pus pe noptieră şi citit înainte de culcare. Autorul testează pe cititor o soluţie utopică la problema "umană". Numai cu ajutor din afară părem să reuşim să ne calmăm cruzimea şi să renunţăm la războaie. Spiritul nostru conflictual rămâne însă. Printre rânduri, găsim o descriere destul de corectă a umanităţii. Suntem curioşi şi instinctiv conflictuali, adolescenţi permanenţi; ne simţim neînţeleşi şi oprimaţi, refuzăm din principiu ajutorul, indiferent cât de evident de util ar fi el. Aproape că îmi era milă de săracii extratereştii care fuseseră delegaţi să ne tempereze şi să ne calmeze instinctele violente.
Singur, detaliul aspectului extratereştrilor mi s-a părut absolut ridicol. Drăcuşori giganţi cu aripi, coarne şi tot tacâmul. De fiecare dată când apăreau în peisaj îmi venea în minte necuratul...în forma lui din serialul animat Southpark, lucru care nu m-a ajutat deloc să iau în serios toată povestea.
Se reuşeşte totuşi formarea unei civilizaţii superioare deşi, pe parcurs, unele detalii se pierd (cea mai nefericită consecinţă fiind pierderea simţului artistic). Ceea ce e interesant la acest roman este că exact atunci când ai impresia că punctul culimnant a trecut, realizezi că totul nu fusese decât intriga.
La fel de interesant este şi deznodământul. Clarke îşi imaginează un sfârşit boem pentru omenire. Nu tu catastrofe sau coborâri ale divinităţii pe pământ. Din contră, omenirea se transformă, puţin câte puţin, fără a-şi da seama măcar, homo sapiens se stinge lăsând loc unei noi rase. Copiii oamenilor se pregătesc pentru comuniunea cu o entitate superioara, cea care se presupune că dirijează întreg universul. Totul este un fel de integrare in absolut, dacă vreţi. Un sfârşit optimist, de altfel, dacă nu te gândeşti la faptul că soarele se stinge şi Pământul şi omenirea aşa cum o ştim noi dispar.