Dintr-un motiv necunoscut m-am trezit luna asta ca le vine randul mai multor carticele despre sau referitoare la Holocaust. Nu am facut-o intentionat, pur si simplu asa le-a venit randul. Va prezint mai jos una al carei subiect nu ma asteptam sa fie asta. Cititorul este inca unul din produsele vinei nemtesti, acest stigmat care ii urmareste si de care se pare ca nu vor reusi sa scape vreodata. Mi se intampla des sa percep astfel de sentimente venind dinspre operele germane. Tot ceea ce creeaza pare urmarit obsesiv de aceasta vina nationala. Cu toate acestea, Schlink se achita cu mult talent de aceasta frustrare romanul punand in plan secundar Holocaustul, amintindu-l numai drept cadru in sirul vietii personajului feminin. Importanta cade asupra sentimentelor celor doua personaje, asupra perceptiilor lui Michael Berg - tanarul narator al povestii. Cred ca intr-o mare masura autorul a incercat sa sublinieze conflictul dintre generatia imediat urmatoare celei care a trait in perioada Holocaustului si aceasta, felul in care tinerii isi acuzau parintii de indiferenta dar si imposibilitatea sentimentala de a-i considera dusmani. M-a emotionat mult aceasta carte, ca oricare alta in care dragostea nu moare si imi vine greu sa povestesc prea mult despre ea pentru ca nu vreau sa dezvalui prea mult din subiect. Eu nu obisnuiesc sa citesc prea multe despre subiectul unei carti inainte de a ma apuca de ea. Citesc pareri sau recenzii (in diagonala) dar nu rezumate sau povestiri. Acesta e motivul pentru care nu stiam decat in mare subiectul acestui roman iar surpriza lecturii a fost cu adevarat placuta. Vroiam sa mai mentionez si faptul ca, in general, cand apare un film dupa o carte incerc sa citesc cartea inainte de a vedea filmul. Asta pentru ca de multe ori daca am vazut filmul, nu mai am nici o sansa sa imi canalizez atentia pe carte pentru ca deja imaginile le am formate in minte datorita filmului. Asa am procedat si cu acest The Reader, de care am aflat datorita filmului. Nu stiu daca pana la urma voi mai vedea si filmul dar ma bucur totusi ca am reusit sa citesc romanul. Se pare ca la vremea lui (prin 1995) a fost un mare succes comercial...de care eu,desigur, habar n-am avut pana acum.
Am tot zis ca scriu doua cuvinte despre romanul acesta pana nu-mi zboara din minte impresiile de lectura. Mi s-a parut un roman usurel, drept pentru care ma astept sa-l uit destul de repejor. Mi-a placut insa si de fapt, m-a acaparat intr-atat incat a devenit una din cartile plimbarete - adica acelea pe care le car dupa mine pentru ca nu ma pot opri din citit .
Pe cand eram orfani este un fel de detective story, foarte diferita de Remains of the Day care este printre cartile mele preferate. Un pusti trece printr-un lung sir de experiente traumatizante pe care, im mod evident, ii influenteaza alegerile si viata de adult. Traind in Shanghai o copilarie idilica dar curmata brusc de disparitia ciudata a parintilor, tanarul Christopher Banks devine un detectiv renumit care acumuleaza un succes dupa altul ca intr-un permanent antrenament pentru cel mai important dintre cazurile sale - misterul a ceea ce el crede a fi rapirea parintilor sai. Desigur ca adevarul este mult mai putin romantic decat ceea ce se formeaza in imaginatia baietelului care se trezeste dintr-o data singur pe lume. Ajuns fata in fata cu aceasta realitate deloc placuta, tanarul detectiv pierde contactul cu realitatea si refuza sa-si traiasca viata pana nu isi definitiveaza cercetarile. Partea a doua a romanului, cea in care Christopher isi cauta parinti in Shanghai este foarte diferita de inceputul romanului. Atmosfera este nebuloasa si totul pare un vis...destul de urat pentru protagonistul nostru. Pana la urma, se pare ca mi-a placut totusi romanul, caci am reusit sa ma atasez de personaj si ma intristez un pic odata cu el atunci cand descopera adevarul.
Iata, scriu pima oara despre poezie. Asta pentru ca sunt si am fost dintotdeauna convinsa ca poezia e altceva. Altceva decat literatura. O bucatica dintr-un suflet ce nu necesita sucit, invartit, comentat si povestit. In tara mea inventata poezia se citeste, nu se recenzeaza.
Am vrut sa scriu totusi despre volumul acesta pentru ca am fost la lansarea lui si mi s-a grozav ca am auzit unele poezii inainte de a le citi, mi s-a parut grozav sa aud cum s-au nascut unele poezii, cui sunt ele dedicate si sa descopar fie doar si o faramita din trairea poetului atunci cand le-a nascut.
Si pentru ca poezia se recomanda cel mai bine prin ea insasi, va invit sa cititi aici una din poeziile din volum. As fi vrut sa va las citate despre un pisic cu mai multe vieti, despre poemele care bat din picioare si iubirea care s-a ascuns intr-un ceas vechi. Nu cred insa ca se cuvine. Nu gasesc nici sa va recomand spre cumparare decat un volum din 2003, Noaptea Scorpion, dar adaug link mai tarziu daca apare prin librariile online.
In Le Sang des autres* şi Toţi oamenii sunt muritori vă ocupaţi de problema timpului. Aţi fost influenţată, în privinţa asta, de Joyce sau Faulkner?
Nu, a fost o preocupare personală. Am fost întotdeauna foarte conştientă de trecerea timpului. Mereu am crezut ca sunt bătrână. Chiar şi când aveam doisprezece ani, mi se părea groaznic să ai treizeci de ani. Mi se părea că ceva se pierde. În acelaşi timp, eram conştientă de câştigurile posibile şi am învâţat multe din unele perioade ale vieţii. Dar, în ciuda acestor lucruri, am fost obsedată mereu de trecerea timpului şi de faptul că moartea se apropie din ce în ce mai mult de noi. Pentru mine, problema timpului este legată de problema morţii, de gândul că ne apropiem din ce in ce mai mult de ea, de oroarea descompunerii. Acest lucru, mai degrabă decât faptul că lucrurile se dezintegrează, că dragostea dispare. Şi asta e oribil, deşi nu m-a deranjat niciodată. A existat mereu o mare continuitate în viaţa mea. Am locuit mereu în Paris, cam în acelaşi cartier. Relaţia mea cu Sartre a durat foarte mult timp. Am prieteni foarte vechi pe care încă îi mai văd. Aşadar, nu am prea simţit că timpul îmi întrerupe viaţa ci mai degrabă că ma obligă să mă orientez. Adică, am atâţia ani în urma, atâţia înaintea mea. Îi număr.
În a doua parte a memoriilor dumneavoastră, conturaţi un portret al lui Sartre din perioada în care a scris Greaţa. Îl descrieţi ca fiind obsedat de ceea ce numeşte el crustaceele sale (Sartre ura crustaceele), chinul său. Păreaţi, la momentul acela, jumătatea veselă a cuplului. Totuşi, în romanele dumneavoastră apare o preocupare referitoare la moarte pe care nu o găsim la Sartre.
Dar amintiţi-vă ce spune în Cuvintele. Că nu a simţit niciodată iminenţa morţii, pe când studenţii săi – de exemplu, Nizan, autorul cărţii Aden Arabie - erau fascinaţi de ea. Într-un fel, Sartre se simţea nemuritor. Pariase totul pe operele sale literare în speranţa că opera îi va supravieţui, pe când eu, datorită faptului că viaţa mea personală va dispărea, nu sunt preocupată de durabilitatea operei mele. Am fost mereu conştientă de faptul că lucrurile obişnuite în viaţa, dispar, activităţile zilnice, impresiile, experienţele din trecut. Sartre credea că viaţa putea fi prinsă într-o capcană de cuvinte iar eu am crezut mereu că aceste cuvinte nu erau însăşi viaţa ci doar o reproducere a ei, a ceva mort ca să spunem aşa.
Exact asta este ideea. Unii oameni pretind că nu aveţi forţa să transpuneţi viaţa în romanele dumneavoastră. Insinuează că personajele dumneavoastră sunt copiate după persoane din jurul dumneavoastră.
Nu ştiu. Ce este imaginaţia? E vorba de obţinerea unui anumit grad de generalitate, de adevăr despre existenţă, despre viaţă. Lucrările care nu se bazează pe realitate nu mă interesează decât dacă sunt foarte extravagante, de exemplu romanele lui Alexandre Dumas sau Victor Hugo, care sunt unice. Dar poveştile scornite nu le numesc lucrări de imaginaţie ci mai degrabă de artificiu. Dacă aş vrea să mă apăr aş putea să fac referire la Război şi Pace al lui Tolstoi ale cărui personaje au fost inspirate din realitate.
Să revenim la personajele dumneavoastră. Cum le alegeţi numele?
Nu consider acest lucru foarte important. În L’Invitée* am ales numele Xaviere deoarece nu întâlnisem decât o singură persoană cu acest nume. Atunci când caut nume folosec cartea de telefoane sau încerc să-mi amintesc numele foştilor elevi.
De care dintre personaje sunteţi cel mai ataşată?
Nu ştiu. Cred că mă interesează mai puţin personajele şi mai mult relaţiile lor, fie că e vorba de dragoste sau prietenie. Criticul Claude Roy a scos acest lucru în evidenţă.
În fiecare din romanele dumneavoastră găsim un personaj feminin care este înşelat şi ameninţat de nebunie.
Multe din femeile moderne sunt aşa. Femeile sunt obligate să pretindă că sunt ceea ce nu sunt, să se joace, de exemplu, de-a curtezanele, să-şi modifice personalitatea. Sunt la marginea nevrozei. Îmi pare foarte rău de femeile de genul acesta. Mă interesează mai mult decât casnicele şi mamele echilibrate. Există, desigur, femei care mă interesează şi mai mult, acelea care se nasc independente, care lucrează şi creează.
Nici unul dintre personajele feminine nu este imun la dragoste. Vă place elementul romantic.
Iubirea este un mare privilegiu. Dragostea adevărată, care este foarte rară, îmbogăţeşte vieţile bărbaţilor şi femeilor care o experimentează.
În romanele dumneavoastră, se pare că femeile experimentează dragostea cel mai mult – mă refer la Francoise în L’Invitée şi la Anne în Mandarinii.
Motivul este că, în ciuda tuturor lucrurilor, femeile se dăruiesc mai mult în dragoste deoarece majoritatea nu au altă preocupare. Probabil că sunt şi mult mai capabile de simpatie adâncă, care este baza dragostei. Poate şi pentru că mă proiectez cu uşurinţă asupra femeilor, mai degrabă decât asupra bărbaţilor. Personajele mele feminine sunt mult mai complexe decât personajele masculine.
Nu aţi creat niciodată un personaj feminin independent şi cu adevărat liber care să ilustreze într-un fel sau altul teza cărţii Al doilea sex. De ce?
Am prezentat femeile aşa cum sunt ele, ca fiinţe complexe, nu cum ar trebui să fie.
După lungul roman Mandarinii nu aţi mai scris ficţiune şi aţi început să lucraţi la memorii. Pe care dintre aceste două forme literare le preferaţi?
Îmi plac ambele. Oferă diferite tipuri de satisfacţii şi dezamăgiri. Scriindu-mi memoriile, gasesc ca e un lucru extrem de agreabil să am ca suport realitatea. Pe de altă parte, când respecţi realitatea zilnică, după cum am făcut eu, există adâncimi ale sensului, mituri şi semnificaţii care sunt trecute cu vederea. În roman însă, poţi exprima aceste orizonturi, aceste tonalităţi ale vieţii cotidiene, dar este inclus şi un element de născocire oarecum deranjant. Trebuie să reuşim să inventăm fără să născocim. Îmi doream de mult să vorbesc despre copilărie şi tinereţe. Păstrasem relaţia cu aceste etape ale vieţii dar nu existau în niciuna din cărţile mele. Chiar înainte de a scrie primul roman, mi-am dorit să am o discuţie din inimă. Era o nevoie personală, foarte sentimentală. După Mémoires d'une jeune fille rangée* eram nesatisfăcută şi m-am gândit să fac altceva. Dar nu am fost în stare. Mi-am zis "M-am luptat să fiu liberă. Ce am făcut cu această libertate, ce s-a ajuns de ea?" Am scris continuarea care m-a adus de la vârsta de douăzeci si unu de ani la timpul prezent, din La Force de l'âge* până la La Force des choses*.
La întâlnirea scriitorilor în Formentor acum câţiva ani, Carlo Levi a descris La Force de l'âge ca fiind ‘marea poveste de dragoste a secolului.’ Sartre apărea pentru prima oară ca fiinţă umană. L-aţi dezvăluit pe Sartre care nu fusese bine înţeles, ca fiind foarte diferit de legendarul Sartre.
Am făcut-o intenţionat. Nu vroia să scriu despre el. Într-un final, când a văzut felul în care vorbeam despre el, mi-a dat mână liberă.
După părerea dumneavoastră, de ce, în ciuda reputaţiei pe care o are de douăzeci de ani, Sartre scriitorul rămâne neînţeles şi este încă atacat violent de critici?
Din motive politice. Sartre este un om care s-a opus cu violenţă clasei în care s-a născut şi care îl priveşte ca pe un trădător. Dar aceea este clasa care are bani, care cumpără cărţi. Situaţia lui Sartre este paradoxală. Este un scriitor anti-burghez care este citit de burghezie şi admirat de aceasta ca fiind una dintre producţiile sale. Burghezia monopolizează cultura şi crede că l-a creeat pe Sartre. În acelaşi timp, îl urăşte pentru că o atacă.
Într-un interviu cu Hemingway din The Paris Review acesta a spus că la un scriitor cu conştiinţă politică nu putem fi siguri decât de faptul că dacă opera sa va dura, va trebui să sari peste partea politică atunci când o citeşti. Desigur, nu sunteţi de accord. Încă mai credeţi în angajamente?
Hemingway era exact tipul de scriitor care nu a vrut niciodată să-şi ia vreu angajament. Ştiu că a fost implicat ca jurnalist în războiul civil spaniol. Hemingway nu a fost însă implicat serios, astfel încât crede că ceea ce este etern în literatură este ceea ce nu este datat, ceea ce nu este implicat. Nu sunt de acord. În cazul multor scriitori, şi părerea lor politică mă face să-i agreez sau nu. Nu sunt mulţi scriitori mai vechi ale căror lucrări să fie cu adevărat dedicate unei opinii. Deşi citim Contractul social al lui Rousseau asa cum citim Confesiunile sale, nimeni nu mai citeste Noua Heloisă.
[…]
Unii critici sunt de părere că aţi descris bătrâneţea într-un fel neplăcut.
Multora nu le-a plăcut ce am spus deoarece vor să creadă că toate etapele vieţii sunt minunate, că toţi copiii sun inocenţi, toţi proaspeţii căsătoriţi sunt fericiţi, toţi bătrânii sunt liniştiţi. M-am răzvrătit împotriva acestor noţiuni toată viaţa şi nu am dubii că momentul care pentru mine nu este bătrâneţea ci începutul bătrâneţii reprezintă - chiar şi cu toate resursele dorite, afecţiune, treabă de făcut - reprezintă o schimbare a existenţei, o schimbare care se manifestă prin pierderea mai multor lucruri. Dacă nu îţi pare rău că le pierzi atunci înseamnă că nu le-ai iubit. Cred că oamenii care ridică în slăvi bătrâneţea sau moartea sunt oamenii care nu iubesc viaţa. Desigur, în Franţa de azi, trebuie să spui că totul este în regulă, că totul este minunat, inclusiv moartea.
Nu prea. Primesc multe manuscrise, şi mă enervează că sunt aproape întotdeauna proaste. În prezent îmi place foarte mult Violette Leduc. A fost publicată pentru prima oară în 1946 în Collection Espoir, care a fost editată de Camus. Criticii au ridicat-o în slăvi. Sartre, Genet şi Jouhandeau au plăcut-o foarte mult. Nu s-a vândut niciodată. A publicat recent o mare autobiografie denumită Bastardul al cărui început a fost publicat în Les Temps Modernes la care Sartre este editor in chief. Am scis o prefaţă la carte deoarece mi s-a părut una dintre cele mai subapreciate scriitoare franceze postbelice. Acum are mult succes în Franţa.
Cum vă clasaţi printre scriitorii contemporani?
Nu ştiu. Ce evaluăm? Gălăgia, liniştea, posteritatea, numărul de cititori, absenţa cititorilor, importanţa la un anumit timp. Cred că oamenii mă vor citi o vreme de acum încolo. Cel puţin, asta îmi spun cititorii. Am contribuit cu ceva la discuţia referitoare la problemele femeilor. Ştiu asta datorită scrisorilor pe care le primesc. Cât despre calitatea literară a lucrărilor mele, în sensul strict al cuvântului, nu am nici cea mai mică idee.
* Nu am gasit aceasta carte tradusa in romana. Daca stiti care este titlul ei in romana, atentionati-ma pentru a modifica.
Nu am idee de ce m-am apucat de cartea aceasta avand in vedere ca nu am fost foarte impresionata de Barnes cand am citit Metroland si nici mare fana Flaubert nu sunt. Poate pentru ca Barnes este englez si poate pentru ca ma atrage tot ce este cat de putin biografic. Adevarul e ca am auzit multe despre ea si coperta 4 o lauda intr-atat incat nu m-am putut abtine cand am vazut-o la biblioteca.
In mare parte, romanul ofera o serie de detalii despre viata personala a lui Flaubert dar si despre Madame Bovary si alte scriieri ale acestuia prin ochii unui doctor care se plimba prin Franta pe urmele lui Flaubert. Barnes ascunde o documentare demna de o biografie in paginile unei povesti aparent fictive, spuse prin ochii cuiva care nu reuseste sa isi dezvaluie propria poveste. Doctorul narator tanjeste dupa propria sotie (care cred ca a murit, nu-s prea sigura) la fel cum Charles Bovary tanjea dupa a sa doamna. Nu este insa vorba de critica literara. De fapt, autorul recunoaste, prin intermediul naratorului, ca o dispretuieste. La un moment dat chiar insira, in mod ironic, cateva din lucrurile care ar trebui interzise in carti, cateva reguli ale romanului. Sarcasmul este de fapt, prezent cu subtilitate cam peste tot printre randurile romanului. Recunosc ca nu m-a impresionat cartea si o consider destul de plictisitoare pentru cineva care nu este pasionat/fascinat de Flaubert. Am ascultat insa un interviu cu autorul referitor la roman care mi-a schimbat oarecum parerea. Este o carte scrisa cu multa grija si pe buna dreptate laudata. Dar tot nu-i pe gustul meu. :) Ca sa nu mai spun ca pe la mijlocul cartii am gasit o remarca ironica referitoare la pregatirea academica a cuiva...pregatire care lasa de dorit si drept urmare i se spune: "What a curious idea of literature you do have. Is your PhD from Bucharest?" ceea ce mi-a stat putin in gat caci om avea noi multe bile negre dar nu stam chiar asa rau la capitolul pregatire academica. Am pus citatul in engleza caci am citit cartile un pic in paralel. S-a intamplat sa dau si peste traducerea ei in timp ce o citeam deja in engleza. Am vazut-o la librarie si mi-a placut cum arata asa ca am si achizitionat-o. A fost o experienta chiar interesanta sa le citesc pe amandoua deodata si trebuie sa spun ca traducerea nu mi s-a parut deloc rea. Si avand in vedere ca am dat si peste un concurs la Nemira care mi-a facut cu ochiul, pana la urma n-a fost timpul pierdut. :)
