La multi ani!

La multi ani tuturor! Un an bun, cu imaginatie si resurse pentru ca aceasta sa devina realizabila.

Va multumesc ca ma urmariti si mai ales pentru inspiratia pe care mi-o oferiti mereu. Felicitari pentru toate blogurile deosebite la care stiu ca munciti din greu.

Mult succes in continuare si don’t forget to have fun! :)

Diana

P.S. Aceasta postare este comuna tuturor blogurilor pe care le detin. Sper ca anul acesta sa imi materializez visul de a le aduce la un loc.

1001 de nopti - volumul 2 (noptile 25 -44)

Volumul acesta al povestilor incepe cu o poveste amuzanta a unui cocosat care moare dar nu prea si a carui falsa moarte aduce tot felul de buclucuri pe capul diferitilor oameni care se cred vinovati de moartea sa. E o poveste tare amuzanta care mi-a sunat extrem de cunoscuta desi nu stiu de unde sa o iau. Din nefericire insa, pe la mijolcul povestii intervine un barbier care mi-a cam taiat pofta de povesti.

Daca la primul volum eram entuziasmata de fanteziile orientale, am citit acest al doilea volum cu mai putin avant. Desi am inceput-o cu placere, am dat la un moment dat peste barbier limbut de care va ziceam. Poate ca e greu de inteles ca citind o carte poti spune despre un personaj ca vorbea incontinuu dar exact impresia asta am avut-o. Nu ca citesc niste cuvine pe o bucata de hartie ci ca am langa mine un personaj ciudat, vorbaret peste masura, care ocoleste la infinit subiectul si parca face orice numai sa nu incheie povestea. Si pornind de la acest personaj care mi-a fost antipatic, parca intregul volum m-a enervat peste masura. Dupa ce ca povestea barbierului  a fost lunga si enervant de plina de inflorituri, mai este si povestita din doua puncte de vedere si, ca sa nu se termine totul aici, barbierul mai aduce in discutie si povestile fiecaruia dintre cei 6 frati ai sai. Toate mi s-au parut trase de par si lungite anapoda, lipsite de farmecul si magia pe care le regasisem in primul volum.

Odata iesit din peisaj antipaticul barbier, m-am bucurat sa sar la urmatoarele povesti unde chiar am reusit sa ma amuz din nou cu istorisirile de la sfarsit ale unor eunuci, fiecare laudandu-se cu felul in care si-a dobandit statutul.

Asa se intampla de obicei cand am asteptari prea mari asa ca de-acum incolo o sa incerc sa citesc 1001 de nopti cu un entuziasm un pic mai temperat. :)

Ce rost au povestile care nici macar nu sunt adevarate?

Eu nu mi-am pus niciodata aceasta intrebare...ce rost au povestile care nici macar nu sunt adevarate? Pai, doar de-aia sunt povesti, nu? Pentru ca nu sunt adevarate. Si fie ca au un rost sau nu, ceea ce conteaza este ca ele ne invata sa ascultam, sa ne bucuram, sa ne intristam, sa citim, sa vedem lucruri ascunse si miraculoase in treburi altfel cam banale, sa traim intr-o fantezie ca si cum ar fi realitate si sa acceptam realitatea mai usor indiferent cat de dificila si uracioasa ar fi.

Am descoperit cu placere aceasta carticica pe care Salman Rushdie a scris-o pentru a-si indeplini promisiunea facuta fiului ca va scrie o carte pe care sa o poata citi si acesta. M-a induiosat povestea ei inca inainte de a o citi caci asa sunt eu...citesc sentimental si ma influenteaza astfel de detalii.
Nu cred insa ca mi-ar fi placut mai putin chiar si fara sa fi stiut acel detaliu. Este o poveste minunata pe care cu greu am lasat-o din mana. Ca intotdeauna in cazul cartilor care-mi plac, mi-as fi dorit sa raman sub plapuma pana o termin. Este intr-adevar o poveste de rumegat la caldurica cu o cana de ceai si pisica-n brate.
Nu am reusit sa ma hotarasc, insa, in ce masura ar putea fi citita si de un copil. Pare totusi un pic prea complexa pentru atentia de scurta durata a copiilor. Personajele sunt multe si complexe, dar sunt bine definite si descrise in detaliu ceea ce e bine pentru ca altfel, avand in vedere si numele lor ciudate, ar fi cam greu de retinut si de deosebit.
Povestea este una fascinanta, tocmai prin abundenta detaliilor si a nouatii personajelor. Pentru un cititor nefamiliarizat cu locuri si personaje din cultura indiana, intreaga poveste pare fantastica si poate un pic inaccesibila. Trebuie intai sa te obisnuiesti cu denumirile si numele folosite pentru ca de-abea apoi sa accesezi realitatea povestii. La sfarsitul cartii exista chiar si un mic index al numelor si ce inseamna ele care e util...mai ales daca il descoperi inainte de a avansa prea mult in lectura, ceea ce la mine nu s-a intamplat. :)
Am citit despre realismul magic al lui Rushdie si desi il consider un bun reprezentant al acestui curent literar nu consider Harun ca facand parte din el. Nici un moment, pe parcusul lecturii nu am avut senzatia de realism. Este in mod clar, declarat si fara ascunzisuri o poveste. Cu toate elementele ei componente de la duhuri, animale zburatoare, puteri miraculoase si pana la eroi, printese rapite si finaluri fericite. S-a vorbit mult si despre alegoria acestei povesti. Sincera sa fiu, nu m-am gandit prea mult la alegorii in timpul lecturii. Am savurat pe deplin tara tacerii(Chup) si tara bârfei(Gup), armata formata din carti, oceanul de povesti cu pestii lui sanitari, duhurile care faceau legatura intre lumea trista de "jos" si lumea povestilor. Si nici nu prea vreau sa-mi stric placerea cu analize pe text si dezvaluiri plictisitoare ale sus numitelor alegorii.
E o poveste frumoasa, inedita, plina de fantezie si zambete la tot pasul. Si gata! :) Luati de cititi!

Craiasa Zapezii – H. C. Andersen

Imi plac foarte mult povestile. Cu ele mi-am inceput aventurile in lumea lecturii si chiar si acum  citesc cu placere povesti pentru copii. Nu de putine ori imi doresc diverse volume frumos colorate si prezentate, povesti mai vechi sau mai noi, cunoscute sau nu si mai tot timpul sfarsesc prin a le cumpara. Nu stiu exact daca pregatesc aceasta biblioteca pentru cineva sau pur si simplu imi satisfac niste dorinte ramase din copilarie. Ideea este ca ma bucura atat de tare acesti mici achizitii incat uneori ma uit in biblioteca si ma simt ca o fetita in lumea ei fermecata.

Asa s-a intamplat si cu aceasta carte care mi-a indulcit o zi grea si obositoare. Craiasa zapezilor a fost dintotdeauna povestea mea preferata. Imi amintesc si acum cat de mandra am fost de mine cand am citit-o singura in intregime(fiind o poveste mai lunguta).

In mod evident, sentimentul nu e acelasi acum…cand am atatia ani si atatea lecturi in spate. De fapt, se pare ca mintea mea este putin prea analitica acum si nu prea am reusit sa ma bucur de lectura asa cum s-a intamplat atunci. Mi-am amintit cu drag povestea dar mi s-a parut…goala, intr-un fel…rasfirata si cam repezita. E drept ca dupa ce citesti povesti mai ample si cu o multime de detalii, e greu sa te mai bucuri de lucrurile simple.

In orice caz, m-am bucurat tare mult de editia aceasta dragalasa si ingrijita.

 

Don Quijote şi Posta Romana

Plec în concediu la sfârşiul acestei săptămâni şi-s plină de emoţii caracteristice şi gânduri pozitive. Nu mi s-a întâmplat nimic deosebit vara aceasta şi iată ca acum, când sunt cu un picior în tren mă plezneşte cheful de scris. Sau mai degrabă, mă pleznesc subiectele!

Am tot citi pe la alţii despre experienţele cu minunata Poştă Română şi mi-am tot zis că-s excepţii. Trimit şi primesc colete de ani de zile şi în afară de viteza melcului trăznit cu care se mişcă angajatele nu am avut probleme. Dar iată că intru şi eu în clubul celor care ar vrea să împuşte Poşta Română dacă aceasta ar fi împuşcabilă...

Pe 28 iulie trimit, în numele unui amic, un colet către Bucureşti, eu locuind în Constanţa...adică 232km. Coletul este cu ramburs, plătesc deci 7 lei taxă de ramburs. În jurul datei de 6 august(9 zile mai târziu) aflu că persoana care aştepta coletul nu a primit nici un aviz de la poştă. E vară, e weekend, le dăm voie să se desfăşoare şi mergem pe 10 la poştă după colet. Coletul nu-i!
Mă prezint la poşta de la care s-a trimis coletul unde discut foarte amiabil cu diriginta. Aceasta se ofera să sune la Bucureşti să întrebe de colet dar "mâine" căci era deja ora 16.00. (programul oficial al oficiului poştal este până la 20.00). La fel de amabilă, diriginta se oferă să mă sune cu răspunsul dar numai pe fix...că pe mobil nu poate...
Sun eu în ziua următoare şi aflu că pe data de 4 a ajuns coletul în Buc şi a plecat înapoi pe data de 10...deşi trebuia să stea acolo 10 zile. Pentru că-s fată simţită şi nu-mi place să mă cert, îl cooptez pe Don Quijote, alias amicul de mai sus, pentru a lămuri situaţia.
Acesta se prezintă la poştă să recupereze coletul. I se cer 2 lei, taxă de ramburs. După cum îl ştiţi, Don Quijote un sălbatic uns cu toate alifiile şi le sperie pe saracele şi nevinovatele doamne de la poştă, ameninţându-le cu reclamaţii şi plângeri. Acestea se supun vajnicului luptător şi îi propun să trimită ele coletul înapoi, dat fiind că a fost greşeala poştei din Bucureşti că nu a ţinut coletul 10 zile aşa cum spune regulamentul.
Este din nou weekend deci le lăsăm să se odihnească.
Luni la prima oră ni se comunică faptul că respectivul colet nu poate fi trimis înapoi...deoarece s-au analizat mai bine ştampilele...care nu erau prea vizibile... şi de fapt datele de primire şi returnare a coletului au fost conforme cu regulamentul Poştei Române pentru că se iau în considerare zilele calendaristice şi nu lucrătoare.
Intrăm într-un final în posesia coletului, nu fără a plăti 4 lei taxă de ramburs, depozitare şi Poşta Română mai ştie ce. În total am plătit 11 lei pentru prostia de a fi apelat la strălucitele servicii ale Poştei Română datorită căreia am izbutit să nu trimitem nici un colet într-un interval de 21 de zile calendaristice.
Nu a fost destul timp pentru a se livra destinatarului un aviz poştal şi nici pentru a elibera coletul destinatarului deşi acesta s-a prezentat la poştă să-l ridice. Slavă domnului că fost destul de mult timp la dispoziţie pentru verificarea antitero a coletului!


Ne simtim cu toţii mult mai în siguranţă acum!
Mulţumim Poşta Română!

Despre zane miloase si pitici hidosi

Nu stiu in ce fel se citeste aceasta poveste prin ochi si minte de copil, si trebuie sa recunosc ca imi pare rau ca nu stiu. Lectura ei ca "om mare" implica atat de multe ganduri, asociatii, simboluri descoperite peste tot incat gustul dulce al unei povesti frumoase parca se cam pierde.
Imi place insa sa citesc povesti, si o fac incercand sa le citesc cu mintea mea de copil...atat cat pot. Pe Cinabru l-am descoperit la el pe blog :D, l-am si cumparat petntru ca a fost reeditat in coperti tare frumos colorate si l-am citit ca o relaxare dupa marea lectura de la inceputul anului (vezi aici) si pentru ca mi-era dor de povesti cu zane.
Asadar, ce recenzie sa-i faci unei carti care nu prea e scrisa pentru asa ceva ci mai degraba pentru a descreti frunti si provoca zambete - si chiar asta face cu mare talent. Mintea de copil isi imagineaza piticutul hidos care miauna in loc sa vorbeasca si zgarie si musca dar toata lumea il iubeste pentru ca este fermecat de o zana. Mintea de om mare vede o societate care incearca sa se modernizeze impotriva naturii ei fantastice.
Nu mai scriu altceva caci nu-mi place sa dezvalui povesti si sa stric surprize. Oricum, e o carticica de avut in biblioteca si citit when life gets too serious.