John Barth - Himera
Ultima dintre cartile primite de la Nemira a fost o adevarata provocare. Un fel de save the hardest for last. Recunosc din start ca nu-s mare fana a postmodernismului si odata trecuta de prima parte mi-am zis de zeci de ori - gata - nu mai citesc mai departe.
Cu toate astea, ceva nu-mi permitea sa o las necitita. Intreaga carte e o mare provocare. Cele trei nuvele cuprinse in ea, Doniazadiada, Perseida si Belefrofoniada sunt niste amestecuri fabuloase de legenda, mitologie, poveste si postmodernism.
Prima dintre nuvele m-a atras cel mai mult, poate pentru ca este cea mai clara si mai putin moderna dintre toate. E vorba despre povestea Seherezadei vazuta un pic altfel, prin alti ochi si cu alte conotatii - un pic de sf, un pic de erotism o fac inedita desi este, aparent, doar o repovestire. Mi-a placut mult si ma asteptam ca si continuarea sa fie pe masura.
Perseida, nuvela care urmeaza este insa cu totul altceva. Nu neaparat mai proasta dar cu siguranta mai putin clara si mai 'pomo' decat Doniazadiada. Perseu, ucigasul Meduzei este un cu totul alt fel de personaj decat il stim. Mitul este, de asemenea, modificat si fascinant prin modificarile sale.
Si apoi, ultima, Belefroniada, cea in care mi-am prins urechile si am inceput sa nu prea mai pricep mare lucru. Desi populata de figuri grecesti clasice, scriitura mi s-a parut un pic dezordonata si greu de urmarit. Si acum revin la ce am afirmat la inceput. Nu-s mare fana a postmodernismului - mai ales pentru ca nu inteleg unde se ascunde arta in imbarligaturile lor. In ciuda acestui fapt, mesajul e clar - nu poti fi erou doar imitand alti eroi. Atata lucru pot sa inteleg. Mai mult de atat, ma gandesc si la faptul ca aceste nuvele sunt tot un fel de imitatie. Deci, poti fi scriitor, imitand povestile altora? Caci asta face, intr-o mica masura, autorul - imita cateva mituri destul de cunoscute. Fara indoiala ca aceasta imitatie ii iese destul de bine.
Si eu am citit cartea, de vreo cateva luni sa zicem. Mi s-a parut putin prea insinuanta din punctul de vedere al erotismului, cat despre elementul postmodern, deconstructivist, acesta face citirea si urmarirea greoaie, insa in cele din urma totul se rezuma la: "Povestea este insasi cheia povestii". Naratul de dragul naratiunii, povestitul de dragul povestitului, la care se adauga si un nivel confesator. In mare e o lectura buna, provocatoare chiar, dar in mod oarecum paradoxal, usoara.
arata foarte fain blog-ul tau acum!
Si mie mi-a placut prima cel mai mult. Am citit-o acum cativa ani, pentru un curs. O placuta intamplare m-a adus pe blogul tau, cautand titlul cartii. Nu il mai stiam.
E mult mai mult decat o repovestire postmodernista. Mie mi s-a parut o ars poetica filozofica si apologetica despre dragoste, sex si placerea de a povesti.
M a zis mai sus: povestea era cheia povestii.
Povestirea de dragul povestirii, actul intim de dragul actului.
E foarte critica la adresa stilului de viata modern: grabit, disperat si josnic, pentru ca nimeni nu mai rezerva timp sa se bucure cu adevarat de ceea ce face.
Cam asa... cam asa mi s-a parut mie.
Trimiteți un comentariu