Kazuo Ishiguro - Pe cand eram orfani

Am tot zis ca scriu doua cuvinte despre romanul acesta pana nu-mi zboara din minte impresiile de lectura. Mi s-a parut un roman usurel, drept pentru care ma astept sa-l uit destul de repejor. Mi-a placut insa si de fapt, m-a acaparat intr-atat incat a devenit una din cartile plimbarete - adica acelea pe care le car dupa mine pentru ca nu ma pot opri din citit .

Pe cand eram orfani este un fel de detective story, foarte diferita de Remains of the Day care este printre cartile mele preferate. Un pusti trece printr-un lung sir de experiente traumatizante pe care, im mod evident, ii influenteaza alegerile si viata de adult. Traind in Shanghai o copilarie idilica dar curmata brusc de disparitia ciudata a parintilor, tanarul Christopher Banks devine un detectiv renumit care acumuleaza un succes dupa altul ca intr-un permanent antrenament pentru cel mai important dintre cazurile sale - misterul a ceea ce el crede a fi rapirea parintilor sai. Desigur ca adevarul este mult mai putin romantic decat ceea ce se formeaza in imaginatia baietelului care se trezeste dintr-o data singur pe lume. Ajuns fata in fata cu aceasta realitate deloc placuta, tanarul detectiv pierde contactul cu realitatea si refuza sa-si traiasca viata pana nu isi definitiveaza cercetarile.
Partea a doua a romanului, cea in care Christopher isi cauta parinti in Shanghai este foarte diferita de inceputul romanului. Atmosfera este nebuloasa si totul pare un vis...destul de urat pentru protagonistul nostru. Pana la urma, se pare ca mi-a placut totusi romanul, caci am reusit sa ma atasez de personaj si ma intristez un pic odata cu el atunci cand descopera adevarul.