M-am mutat in casa noua!

Veti fi redirectionat automat in 4 secunde. Daca nu functioneaza redirectionarea, va rog vizitati
http://tarameainventata.net/lecturi
Multumesc!

miercuri, 8 aprilie 2009

Cine sunt si ce am scris


Întrebări pentru: Simone de Beauvoir

Interviu de Bernard Frechtman, Madeleine Gobeil

Publicat in The Paris Review nr 34, primavara/vara 1965

Traducere: Diana Borca


Partea a II a


In Le Sang des autres* şi Toţi oamenii sunt muritori vă ocupaţi de problema timpului. Aţi fost influenţată, în privinţa asta, de Joyce sau Faulkner?

Nu, a fost o preocupare personală. Am fost întotdeauna foarte conştientă de trecerea timpului. Mereu am crezut ca sunt bătrână. Chiar şi când aveam doisprezece ani, mi se părea groaznic să ai treizeci de ani. Mi se părea că ceva se pierde. În acelaşi timp, eram conştientă de câştigurile posibile şi am învâţat multe din unele perioade ale vieţii. Dar, în ciuda acestor lucruri, am fost obsedată mereu de trecerea timpului şi de faptul că moartea se apropie din ce în ce mai mult de noi. Pentru mine, problema timpului este legată de problema morţii, de gândul că ne apropiem din ce in ce mai mult de ea, de oroarea descompunerii. Acest lucru, mai degrabă decât faptul că lucrurile se dezintegrează, că dragostea dispare. Şi asta e oribil, deşi nu m-a deranjat niciodată. A existat mereu o mare continuitate în viaţa mea. Am locuit mereu în Paris, cam în acelaşi cartier. Relaţia mea cu Sartre a durat foarte mult timp. Am prieteni foarte vechi pe care încă îi mai văd. Aşadar, nu am prea simţit că timpul îmi întrerupe viaţa ci mai degrabă că ma obligă să mă orientez. Adică, am atâţia ani în urma, atâţia înaintea mea. Îi număr.

În a doua parte a memoriilor dumneavoastră, conturaţi un portret al lui Sartre din perioada în care a scris Greaţa. Îl descrieţi ca fiind obsedat de ceea ce numeşte el crustaceele sale (Sartre ura crustaceele), chinul său. Păreaţi, la momentul acela, jumătatea veselă a cuplului. Totuşi, în romanele dumneavoastră apare o preocupare referitoare la moarte pe care nu o găsim la Sartre.

Dar amintiţi-vă ce spune în Cuvintele. Că nu a simţit niciodată iminenţa morţii, pe când studenţii săi – de exemplu, Nizan, autorul cărţii Aden Arabie - erau fascinaţi de ea. Într-un fel, Sartre se simţea nemuritor. Pariase totul pe operele sale literare în speranţa că opera îi va supravieţui, pe când eu, datorită faptului că viaţa mea personală va dispărea, nu sunt preocupată de durabilitatea operei mele. Am fost mereu conştientă de faptul că lucrurile obişnuite în viaţa, dispar, activităţile zilnice, impresiile, experienţele din trecut. Sartre credea că viaţa putea fi prinsă într-o capcană de cuvinte iar eu am crezut mereu că aceste cuvinte nu erau însăşi viaţa ci doar o reproducere a ei, a ceva mort ca să spunem aşa.

Exact asta este ideea. Unii oameni pretind că nu aveţi forţa să transpuneţi viaţa în romanele dumneavoastră. Insinuează că personajele dumneavoastră sunt copiate după persoane din jurul dumneavoastră.

Nu ştiu. Ce este imaginaţia? E vorba de obţinerea unui anumit grad de generalitate, de adevăr despre existenţă, despre viaţă. Lucrările care nu se bazează pe realitate nu mă interesează decât dacă sunt foarte extravagante, de exemplu romanele lui Alexandre Dumas sau Victor Hugo, care sunt unice. Dar poveştile scornite nu le numesc lucrări de imaginaţie ci mai degrabă de artificiu. Dacă aş vrea să mă apăr aş putea să fac referire la Război şi Pace al lui Tolstoi ale cărui personaje au fost inspirate din realitate.


Să revenim la personajele dumneavoastră. Cum le alegeţi numele?

Nu consider acest lucru foarte important. În L’Invitée* am ales numele Xaviere deoarece nu întâlnisem decât o singură persoană cu acest nume. Atunci când caut nume folosec cartea de telefoane sau încerc să-mi amintesc numele foştilor elevi.


De care dintre personaje sunteţi cel mai ataşată?

Nu ştiu. Cred că mă interesează mai puţin personajele şi mai mult relaţiile lor, fie că e vorba de dragoste sau prietenie. Criticul Claude Roy a scos acest lucru în evidenţă.


În fiecare din romanele dumneavoastră găsim un personaj feminin care este înşelat şi ameninţat de nebunie.

Multe din femeile moderne sunt aşa. Femeile sunt obligate să pretindă că sunt ceea ce nu sunt, să se joace, de exemplu, de-a curtezanele, să-şi modifice personalitatea. Sunt la marginea nevrozei. Îmi pare foarte rău de femeile de genul acesta. Mă interesează mai mult decât casnicele şi mamele echilibrate. Există, desigur, femei care mă interesează şi mai mult, acelea care se nasc independente, care lucrează şi creează.


Nici unul dintre personajele feminine nu este imun la dragoste. Vă place elementul romantic.

Iubirea este un mare privilegiu. Dragostea adevărată, care este foarte rară, îmbogăţeşte vieţile bărbaţilor şi femeilor care o experimentează.


În romanele dumneavoastră, se pare că femeile experimentează dragostea cel mai mult – mă refer la Francoise în L’Invitée şi la Anne în Mandarinii.

Motivul este că, în ciuda tuturor lucrurilor, femeile se dăruiesc mai mult în dragoste deoarece majoritatea nu au altă preocupare. Probabil că sunt şi mult mai capabile de simpatie adâncă, care este baza dragostei. Poate şi pentru că mă proiectez cu uşurinţă asupra femeilor, mai degrabă decât asupra bărbaţilor. Personajele mele feminine sunt mult mai complexe decât personajele masculine.


Nu aţi creat niciodată un personaj feminin independent şi cu adevărat liber care să ilustreze într-un fel sau altul teza cărţii Al doilea sex. De ce?

Am prezentat femeile aşa cum sunt ele, ca fiinţe complexe, nu cum ar trebui să fie.


După lungul roman Mandarinii nu aţi mai scris ficţiune şi aţi început să lucraţi la memorii. Pe care dintre aceste două forme literare le preferaţi?

Îmi plac ambele. Oferă diferite tipuri de satisfacţii şi dezamăgiri. Scriindu-mi memoriile, gasesc ca e un lucru extrem de agreabil să am ca suport realitatea. Pe de altă parte, când respecţi realitatea zilnică, după cum am făcut eu, există adâncimi ale sensului, mituri şi semnificaţii care sunt trecute cu vederea. În roman însă, poţi exprima aceste orizonturi, aceste tonalităţi ale vieţii cotidiene, dar este inclus şi un element de născocire oarecum deranjant. Trebuie să reuşim să inventăm fără să născocim. Îmi doream de mult să vorbesc despre copilărie şi tinereţe. Păstrasem relaţia cu aceste etape ale vieţii dar nu existau în niciuna din cărţile mele. Chiar înainte de a scrie primul roman, mi-am dorit să am o discuţie din inimă. Era o nevoie personală, foarte sentimentală. După Mémoires d'une jeune fille rangée* eram nesatisfăcută şi m-am gândit să fac altceva. Dar nu am fost în stare. Mi-am zis "M-am luptat să fiu liberă. Ce am făcut cu această libertate, ce s-a ajuns de ea?" Am scris continuarea care m-a adus de la vârsta de douăzeci si unu de ani la timpul prezent, din La Force de l'âge* până la La Force des choses*.


La întâlnirea scriitorilor în Formentor acum câţiva ani, Carlo Levi a descris La Force de l'âge ca fiind ‘marea poveste de dragoste a secolului.’ Sartre apărea pentru prima oară ca fiinţă umană. L-aţi dezvăluit pe Sartre care nu fusese bine înţeles, ca fiind foarte diferit de legendarul Sartre.

Am făcut-o intenţionat. Nu vroia să scriu despre el. Într-un final, când a văzut felul în care vorbeam despre el, mi-a dat mână liberă.


După părerea dumneavoastră, de ce, în ciuda reputaţiei pe care o are de douăzeci de ani, Sartre scriitorul rămâne neînţeles şi este încă atacat violent de critici?

Din motive politice. Sartre este un om care s-a opus cu violenţă clasei în care s-a născut şi care îl priveşte ca pe un trădător. Dar aceea este clasa care are bani, care cumpără cărţi. Situaţia lui Sartre este paradoxală. Este un scriitor anti-burghez care este citit de burghezie şi admirat de aceasta ca fiind una dintre producţiile sale. Burghezia monopolizează cultura şi crede că l-a creeat pe Sartre. În acelaşi timp, îl urăşte pentru că o atacă.


Într-un interviu cu Hemingway din The Paris Review acesta a spus că la un scriitor cu conştiinţă politică nu putem fi siguri decât de faptul că dacă opera sa va dura, va trebui să sari peste partea politică atunci când o citeşti. Desigur, nu sunteţi de accord. Încă mai credeţi în angajamente?

Hemingway era exact tipul de scriitor care nu a vrut niciodată să-şi ia vreu angajament. Ştiu că a fost implicat ca jurnalist în războiul civil spaniol. Hemingway nu a fost însă implicat serios, astfel încât crede că ceea ce este etern în literatură este ceea ce nu este datat, ceea ce nu este implicat. Nu sunt de acord. În cazul multor scriitori, şi părerea lor politică mă face să-i agreez sau nu. Nu sunt mulţi scriitori mai vechi ale căror lucrări să fie cu adevărat dedicate unei opinii. Deşi citim Contractul social al lui Rousseau asa cum citim Confesiunile sale, nimeni nu mai citeste Noua Heloisă.


[…]


Unii critici sunt de părere că aţi descris bătrâneţea într-un fel neplăcut.

Multora nu le-a plăcut ce am spus deoarece vor să creadă că toate etapele vieţii sunt minunate, că toţi copiii sun inocenţi, toţi proaspeţii căsătoriţi sunt fericiţi, toţi bătrânii sunt liniştiţi. M-am răzvrătit împotriva acestor noţiuni toată viaţa şi nu am dubii că momentul care pentru mine nu este bătrâneţea ci începutul bătrâneţii reprezintă - chiar şi cu toate resursele dorite, afecţiune, treabă de făcut - reprezintă o schimbare a existenţei, o schimbare care se manifestă prin pierderea mai multor lucruri. Dacă nu îţi pare rău că le pierzi atunci înseamnă că nu le-ai iubit. Cred că oamenii care ridică în slăvi bătrâneţea sau moartea sunt oamenii care nu iubesc viaţa. Desigur, în Franţa de azi, trebuie să spui că totul este în regulă, că totul este minunat, inclusiv moartea.


[...]


Vă interesează mulţi scriitori contemporani francezi?

Nu prea. Primesc multe manuscrise, şi mă enervează că sunt aproape întotdeauna proaste. În prezent îmi place foarte mult Violette Leduc. A fost publicată pentru prima oară în 1946 în Collection Espoir, care a fost editată de Camus. Criticii au ridicat-o în slăvi. Sartre, Genet şi Jouhandeau au plăcut-o foarte mult. Nu s-a vândut niciodată. A publicat recent o mare autobiografie denumită Bastardul al cărui început a fost publicat în Les Temps Modernes la care Sartre este editor in chief. Am scis o prefaţă la carte deoarece mi s-a părut una dintre cele mai subapreciate scriitoare franceze postbelice. Acum are mult succes în Franţa.


Cum vă clasaţi printre scriitorii contemporani?

Nu ştiu. Ce evaluăm? Gălăgia, liniştea, posteritatea, numărul de cititori, absenţa cititorilor, importanţa la un anumit timp. Cred că oamenii mă vor citi o vreme de acum încolo. Cel puţin, asta îmi spun cititorii. Am contribuit cu ceva la discuţia referitoare la problemele femeilor. Ştiu asta datorită scrisorilor pe care le primesc. Cât despre calitatea literară a lucrărilor mele, în sensul strict al cuvântului, nu am nici cea mai mică idee.


* Nu am gasit aceasta carte tradusa in romana. Daca stiti care este titlul ei in romana, atentionati-ma pentru a modifica.

2 Comentários:

Ana-Maria spunea...

Interesant interviul :)

Cartile in romana sunt:
Sangele celorlalti
Invitata
Amintirile unei fete cuminti
Puterea varstei, puterea lucrurilor

DiAnais spunea...

Multumesc frumos :).

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin

Human Calendar

Cititori

Read in 2008

Tara mea inventata © 2008. Template by Dicas Blogger.

TOPO